Uniunea Europeană (UE) este angajată într-o adevărată partidă de poker în vederea schimbării principalilor conducători ai blocului comunitar, o situaţie determinată de rezultatul alegerilor europene şi de un echilibru subtil al jocurilor echilibrului politic, comentează AFP.
Posturile cele mai importante sunt de preşedinte al Comisiei Europene (CE), Consiliului European, Parlamentului European (PE), Zonei Euro şi de şef al diplomaţiei.
PREŞEDINTELE COMISIEI
Fostul premier conservator portughez José Manuel Barroso a ocupat postul două mandate, zece ani în total. În virtutea Tratatului de la Lisabona, şefii de stat şi de guverne urmează să-l aleagă pe succesorul acestuia ţinând cont de rezultatele alegerilor europene, într-o încercare de a democratiza şi transparentiza şi mai mult un proces care este considerat opac. Principalele partide europene au prezentat candidaţi pentru acest post. Conservatorii din PPE, conduşi de către fostul premier luxemburghez Jean-Claude Juncker au obţinut primul loc în alegeri, urmaţi de socialişti, conduşi de germanul Martin Sculz. Desemnarea lui Juncker pare asigurată, în pofida opoziţiei dure a britanicului David Cameron.
PREŞEDINTELE CONSILIULUI
Începând din 2009, Consiliul European, care reprezintă statele, dispune de un preşedinte permanent, numit pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Primul titular al postului este fostul premier belgian Herman Van Rompuy. Prea puţin cunoscut atunci când a fost nominalizat, în 2009, în detrimentul fostului premier britanic Tony Blair, el s-a impus prin simţul compromisului. Şefii de stat şi de guverne îl vor desemna pe succesorul său în cadrul unei serii de măsuri care urmează să ţină cont de echilibrele stânga/dreapta, Nord/Sud/Est/Vest şi bărbaţi/femei.
Social-democraţiii revendică postul. Favorit este premierul danez Helle Thorning-Schmidt. Însă circulă şi numele foştilor premieri italian Enrico Letta şi francez Marc Ayrault.
ŞEFUL DIPLOMAŢIEI
Postul de Înalt Reprezentant UE pentru Afaceri Externe a fost introdus prin Tratatul de la Lisabona. Prima titulară este britanica Lady Catherine Ashton, aleasă, spre surpriza generală, după eşecul lui Tony Blair la preşedinţia Consiliului. Criticată ani de zile pentru lipsa de experienţă şi de vizibilitate, ea a reuşit să se afirme prin rolul de prim-plan în negocierile privind dosarul nuclear iranian, dar şi între Serbia şi Kosovo, iar apoi în criza ucraineană. Ca succesor, cel mai citat nume este al ministrului polonez de Externe Radoslaw Sikorski. Însă acesta ar putea să întâmpine unele dificultăţi din cauza crizei din Ucrainei şi ostilităţii sale deschise faţă de Rusia. Numele omologului său olandez Frank Timmermans este citat de asemenea.
PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI
Principalele două grupuri - conservatorii din PPE şi socialiştii - au ocupat postul cu rândul în Parlamentul în exerciţiu. După creştin-democratul polonez Jerzy Buzek, social-democratul german Martin Schulz a ocupat funcţia timp de doi ani şi jumătate. Viitorul preşedinte nu va avea o sarcină uşoară la conducerea unui Parlament şi mai fragmentat, cu o componentă eurosceptică în ascensiune.
Germania îl susţine pe Schulz, pentru a-i oferi un post pe măsură, dar şi pentru a-l ţine departe de Comisie. Mandatul va fi împărţit din nou cu un conservator sau un liberal, ceea ce ar urma să permită extinderea majorităţii eurofile. Postul i-ar reveni atunci fostului premier belgian Guy Verhofstadt, ceea ce ar constitui o consacrare a federalismului.
PREŞEDINTELE EUROGRUPULUI
Clubul miniştrilor Finanţelor din Zona Euro s-a instituţionalizat în mod progresiv de la crearea sa, în 1997. Procesul va continua cu introducerea unei preşedinţii permanente, încredinţate unei personalităţi care să nu fie în acelaşi timp şi ministru. Bilanţul titularului postului, ministrul olandez Jeroen Dijsselbloem, este contestat. În vederea înlocuirii lui circulă nume, în special al spaniolului Luis de Guindos.
