Prelungirea crizei din Ucraina pare că a epuizat resursele Rusiei. Prăbuşirea rublei, precum şi efectele – ce-i drept reduse şi întârziate – ale sancţiunilor economice occidentale au început să aibă efecte. Pe de altă parte, intensificarea politicii externe americane a reuşit să estompeze disensiunile dintre ţările Uniunii Europene. Este mai mult ca sigur că la întâlnirea miniştrilor de externe ai UE nu se va decide ridicarea unor sancţiuni economice faţă de Rusia. Pe de altă parte, un sprijin militar al NATO pentru Ucraina, care tocmai a început operaţiuni militare de anvergură în zona Doneţk, este din ce în ce mai probabil. Federika Mogherini, reprezentantul principal al UE în domeniul politicii externe şi de securitate, a declarat că orice schimbare în atitudinea UE este condiţionată de respectarea de către Rusia a acordului de la Minsk, semnat anul trecut în septembrie.
În aceste condiţii, Rusia este interesată de slăbirea solidarităţii dintre ţări membre UE şi NATO. Cu alte cuvinte, Moscova doreşte câte un „cap de pod” în alianţele occidentale pentru a mai slăbi coeziunea acestora şi, implicit, a anihila măsurile care ar putea fi luate împotriva sa. Mijloacele folosite de Vladimir Putin nu sunt noi: energia şi autoritatea. Se pare că, din acest punct de vedere, Rusia are cel puţin doi „clienţi” care sunt de acord să adopte poziţii favorabile Kremlinului chiar în interiorul NATO şi UE: Turcia şi Ungaria.
Turcia
Începând cu primăvara arabă, în Turcia s-a acumulat o frustrare faţă de aliaţii NATO.
Turcia – la insistenţe americane – a abandonat contactele cu Iranul şi a contribuit la izolarea regimului Assad din Siria, dar, astfel, şi-a diminuat propriile şanse de a juca un rol de mediator regional în Orientul Apropiat. Din punct de vedere turcesc, această atitudine nu a adus beneficii Turciei. Assad nici măcar nu a fost răsturnat de la putere, aşa că nu mai pot avea cu el nici un fel de comunicare.
Turcia este beneficiar al resurselor energetice din Caucaz. Oleoductul BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) şi gazoductul BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum) sunt surse energetice foarte importante, mai ales în condiţiile în care au căzut proiectele Nabucco şi South Stream. La Ankara însă se ştie că Rusia – care a mai purtat un război în Caucaz – poate periclita această sursă.
Marea Neagră a fost, până în prezent, zona de influenţă a celor două ţări mari: Rusia şi Turcia. Odată cu dezvoltarea bazei NATO la Deveselu şi la Mihail Kogălniceanu, în România, SUA are o alternativă în ceea ce priveşte accesul la Marea Neagră, alta decât Turcia. La aceasta se mai adaugă nemulţumirea turcilor – ceea ce rezultă din documentele Wikileaks – faţă de pretenţia României de a juca un rol regional mai important în zonă. Ankara consideră că România ar dori să acorde şanse mai mari ţărilor mici în regiune, ceea ce i-ar afecta interesele.
Să nu uităm că Turcia – chiar dacă a abandonat ideea panturcismului, adică crearea unui singur stat pentru a aduna toate popoarele turcofone – doreşte întărirea legăturilor cu ţările care au populaţii de origine turcă, cum sunt Turkmenistan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Kîrghîzstan şi unele zone ale Kazahstanului. Toate aceste ţări sunt în „vecinătatea apropiată”, adică în zona de securitate ale Rusiei.
Regimul autoritar al lui Recep Tayyip Erdogan şi, mai ales, declaraţiile acestuia, nu de puţine ori excentrice, au atras critici ale Statelor Unite la adresa Turciei, ori pentru nerespectarea principiilor democratice, ori pentru atitudinea ostilă faţă de unii aliaţi, cum ar fi Israelul.
Din aceste motive, atitudinea Turciei faţă de Occident s-a schimbat în ultima vreme şi se poate constata şi o apropiere în unele chestiuni între Ankara şi Moscova.
Ungaria
În 2010, după opt ani de guvernare socialistă, în Ungaria alegerile au fost câştigate cu mare majoritate de partidul Fidesz, care, deşi în anii ’90 a pornit ca un partid liberal, din noiembrie 2000 este membru în EPP. Sesizând că majoritatea populaţiei doreşte o schimbare radicală faţă de guvernarea socialistă, care şi-a sincronizat totdeauna paşii cu instituţiile europene, Fidesz a proclamat o politică naţională în „interesul maghiarilor” ceea ce a însemnat concesii foarte mari pentru retorica naţionalistă, nu o dată antieuropeană şi antiamericană. Specialiştii Fidesz în comunicare au exploatat şi anumite frustrări istorice ale unui segment semnificativ al societăţii maghiare faţă de o serie de evenimente din secolul XX (Trianon, pierderea armatei al 2-lea maghiare la cotul Donului, politici de asimilare forţată faţă de minorităţile maghiare din fosta Cehoslovacie, fosta Iugoslavie, România şi Ucraina, neimplicarea Occidentului în timpul invaziei sovietice prin care revoluţia anticomunistă din 1956 din Ungaria a fost înăbuşită). Propaganda Fidesz a sugerat că pentru toate aceste tragedii ale poporului maghiar este vinovat într-un fel Occidentul, care a trădat cauza maghiară de dragul păcii cu URSS. Preşedintele Fidesz şi primul ministru, Viktor Orbán, a proclamat, în consecinţă, o politică „neortodoxă” bazată pe prioritatea interesului naţional faţă de politica de alianţe (practicată cu precădere de socialişti). Antioccidentalismul lui Fidesz avea şi o altă motivaţie. Întrucât criteriul de promovare exclusivă în Fidesz era loialitatea faţă de partid şi nu competenţa profesională, rezultatele economice ale ţării au scăzut dramatic chiar după primul an de guvernare a Fidesz. Pentru a explica dificultăţile economice, Fidesz a dat vina pe bănci şi pe firme multinaţionale, pe care a început să le impoziteze suplimentar. Din acest motiv s-au stricat relaţiile Ungariei cu FMI şi cu UE, care acuză Budapesta de practici anticoncurenţiale. Pentru a echilibra balanţa financiară şi a găsi sprijin politic faţă de criticile venite din Bruxelles sau Washington, Ungaria a început să se orienteze către Rusia. De altfel, responsabil cu aşa-numita „deschidere către Est” era chiar Szíjjártó Péter, actualul ministru de externe. Astfel s-a realizat contractul de dezvoltare a centralei nucleare de la Paks cu Rusia, în valoare de 10 miliarde de euro (detaliile contractului rămânând secrete pentru 50 de ani), iar Budapesta şi-a manifestat intenţia de a beneficia de gazul rusesc prin South Stream (până când Putin însuşi a abandonat proiectul).
Dincolo însă de interese economice, partidul de guvernământ din Ungaria avea nevoie de Rusia şi din punct de vedere politic. Rusia lui Putin era mult mai tolerantă faţă de derapajele guvernului maghiar de la principiile democratice (subordonarea politică totală a mass-media publice, pensionarea forţată a judecătorilor, restrângerea competenţelor Curţii Constituţionale, etc.) decât Parlamentul European, care, în vara anului 2013, a votat Raportul Tavares, un veritabil rechizitoriu la adresa autorităţilor maghiare.
Noua direcţie a politicii maghiare a fost anunţată în mod formal, explicat şi ideologizat de către cea mai autorizată voce. Anul trecut, la şcoala de vară de la Tuşnad, Viktor Orbán a spus că democraţiile liberale au intrat în declin. În toată lumea se caută o alternativă şi s-a constatat că cele mai eficiente modele de stat le au Rusia, Turcia şi China, sugerând că şi Ungaria ar trebui să opteze pentru unul dintre aceste modele.
În ceea ce priveşte poziţia Ungariei faţă de conflictul din Ucraina, aceasta este ambivalentă. Pe de o parte ministrul de externe Péter Szíjjártó a declarat că Ungaria este solidară cu deciziile adoptate în comun privind sancţiunile împotriva Rusiei, pe de altă parte însă a pledat pentru o „consultare permanentă” cu Rusia în domeniul politicii energetice şi consideră că răspunsurile la provocările globale se pot da mai uşor împreună cu Rusia. A propus, totodată, începerea discuţiilor despre crearea de contacte între Uniunea Eurasiatică şi Uniunea Europeană.
În concluzie, se poate observa că există câteva similitudini între Turcia şi Ungaria în raporturile lor cu Rusia. Fiecare dintre cele două ţări are frustrări istorice şi/sau mai recente faţă de Occident. Forţele politice conducătoare din ambele ţări folosesc discursul naţionalist. Ambele ţări sunt dependente de resursele energetice ruseşti şi, în fine, în toate cele trei ţări sunt la putere forţe politice autoritare, care încalcă des şi conştient principiile democratice.
Totodată trebuie remarcat că apropierea faţă de Rusia a conducerii celor două ţări este totuşi conjuncturală, motivată mai mult de raţiuni de politică internă (consolidarea puterii), şi nu se poate vorbi despre o decizie strategică de schimbare a politicii de alianţe. Rămâne de văzut în ce direcţie vor evolua aceste politici, în situaţia în care Ucraina va decide să rezolve conflictul cu Rusia pe plan militar şi va primi pentru aceasta sprijinul NATO.
