Cu 70 de ani în urmă a fost înfiinţată la New York Organizaţia Naţiunilor Unite. Deşi este nevoie acum mai mult decât oricând de acest for mondial, influenţa sa rămâne în continuare înfricoşător de limitată.
Orientul Mijlociu stă să sară în aer. În Siria, războiul civil a adus marile puteri în pragul unei confruntări. Starea de război latent existentă în estul Ucrainei ameninţă să se transforme într-un conflict permanent iar Europa este zguduită până în temelii de enormul aflux de refugiaţi/imigranţi. Niciodată în cei 70 de ani scurşi de la finele ultimei conflagraţii mondiale nu a fost ameninţată pacea lumii mai mult decât acum de numeroase crize simultane. Dreptul internaţional este călcat în picioare şi în cazul anexării, de către Rusia, a Crimeei, dar şi în Orientul Mijlociu, şi nimeni nu este tras la răspundere.
Consiliul de Securitate este scindat
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, căruia fondatorii îi conferiseră rolul de supraveghetor al păcii mondiale, a devenit pentru marile puteri un cal de bătaie. Puterile cu drept de veto, mai ales Rusia dar şi SUA şi China, îl folosesc ca pe un instrument de blocaj. Aceasta se datorează, pe de-o parte, tentativei aberante de a transforma dreptul absolut de veto într-un drept calificat de veto, menit să înlocuiască principiul de veto în cazul unor crime în masă sau a încălcărilor flagrante ale dreptului internaţional. Pe de altă parte, această stare demonstrează cât de divizate sunt naţiunile reprezentate în Consiliul de Securitate. Rusia condusă de Putin se opinteşte din răsputeri să revină în arena politicii internaţionale ca mare putere neoimperială, care nu trebuie să se plece în faţa nimănui, nici măcar a dreptului internaţional.
SUA ezită între rolul de jandarm mondial şi o tot mai pronunţată izolare autoimpusă. China, superputerea emergentă a secolului 21, îşi caută încă rolul pe care să-l joace în politica internaţională, şi continuă să fie partizană în materie de drepturile omului, chiar dacă este vorba de chestiuni externe propriei sfere de influenţă din Asia. Cât priveşte Franţa şi Marea Britanie, acestea se cramponează de statutul lor anacronic de puteri cu drept de veto, în loc să se alăture europenilor care vor să obţină pentru întreaga UE un loc cu drept de veto la masa Consiliului de Securitate. În aceste condiţii, forul suprem al ONU rămâne ceea ce a fost de fapt mereu: Un tigru de hârtie, aflat, din cauza incapacităţii sale de a se reforma, într-un avansat proces de îmbătrânire.
Şi dincolo de sfera mai restrânsă a Consiliului de Securitate, ONU a devenit un simbol al neputinţei comunităţii internaţionale, în urma eşecurilor înregistrate în războaiele civile din Bosnia şi Ruanda. Numeroase misiuni ale căştilor albastre au fost fie sortite eşecului din start, fie s-au discreditat pe parcurs, aşa cum s-a întâmplat în Kongo.
Victorioase în slujba demnităţii umane
Totuşi, ar fi greşit să se creadă că ONU se află în totalitatea sa în aceeaşi situaţie lamentabilă în care se află Consiliul de Securitate. Naţiunile Unite au reuşit în cei 70 de ani de existenţă să îmbunătăţească viaţa a milioane de oameni şi să preîntâmpine o serie de crize. Merită a fi pomenite în context Charta ONU pentru drepturile copilului sau lupta împotriva unor maladii cum ar fi SIDA sau malaria. ONU a obţinut succese notabile şi în privinţa ţelurilor mileniului. Potrivit propriilor afirmaţii, a reuşit până în acest an reducerea la jumătate a numărului celor care suferă de foame la nivel planetar şi reducerea cu două treimi a mortalităţii infantile în ultimii 25 de ani. Sunt realizări impresionante, cu atât mai mult cu cât ONU şi-a fixat între timp ca obiectiv dezvoltarea sustenabilă a lumii. Aceasta nu este posibilă decât printr-un amestec compus din dezvoltare economică, progres social şi grijă faţă de mediu. Putem transmite ONU felicitări reţinute la împlinirea celor 70 de ani de existenţă. Ea nu este, aşa cum bine a zis fostul ei secretar general, Kofi Annan, o organizaţie perfectă. Dar este cea mai bună pe care o avem.
