După victoria mişcării Syriza în Grecia, şi stânga radicală din Spania vrea să acceadă la putere. Totuşi, deşi noua formaţiune Podemos creşte continuu în sondaje, acest miracol ar putea lua rapid sfârşit.
Europa ar trebui să se bucure de fapt că apar partide noi într-o perioadă în care participarea la vot este în continuă scădere. Mişcări cum ar fi Syriza sau Podemos nu sunt conduse de adversari descreieraţi ai sistemului ci de lideri tineri cu o foarte bună pregătire. În Grecia, Syriza este condusă de Alexis Tsipras, un inginer briliant cu zâmbet cuceritor, iar Podemos din Spania îl are în frunte pe profesorul universitar Pablo Iglesias. Cei doi cer concetăţenilor să nu facă uz decât de principalul lor drept democratic. Acela de a vota.
Tsipras şi Iglesias reprezintă o nouă stângă europeană, care ştie să câştige votul celor disperaţi. Pe de altă parte se ţin la mare distanţă de \"establishmentul\" politic. În acest sens, Tsipras a ales să formeze o coaliţie cu naţionaliştii conservatori ai formaţiunii \"Grecii Independenţi\", împreună cu care a înăsprit tonul la adresa Bruxelles-ului şi Berlinului. Noul guvern de coaliţie nu-i recunoaşte ca parteneri de discuţie pe reprezentanţii \"troicii\", compuse din Comisia UE, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană.
Generaţia pierdută ridică vocea
Şi Iglesias, aliatul spaniol al lui Tsipras, mizează pe provocare. Astfel, el a oferit recent un interviu postului iranian de televiziune în limba spaniolă, Hispan TV. Eticheta care i s-a aplicat instantaneu, aceea că s-ar fi pus în slujba regimului de la Teheran, nu-l deranjează, după cum nu-l deranjează nici acuzaţiile că ar intenţiona să importe în Spania modelul chavist din Venezuela.
Partidele tradiţionale şi mass media controlate de acestea acuză tânăra mişcare de populism şi lipsă de idei. Dar asta nu-i impresionează pe simpatizanţii Podemos. Sâmbăta trecută, ei au umplut până la refuz piaţa Puerta del Sol din Madrid, locul simbolic unde s-a aflat în 2011 gigantica tabără de corturi a mişcării \"indignaţilor\".
Electoratul Podemos provine cu precădere din rândul \"indignaţilor\" de odinioară, tineri adesea cu înaltă calificare, fără loc de muncă într-o ţară în care şomajul a atins cote alarmante. Atât de alarmante, încât se vorbeşte, între timp, despre o \"generaţie pierdută\". Până acum, toate încercările de discreditare a partidului au eşuat fiindcă tânăra generaţie nu mai acordă credit presei oficiale, considerată vândută.
Spania nu e Grecia
Să tremure Europa de frică în faţa forţei noii stângi? În condiţii normale, Syriza şi oferta ei radicală nu ar fi avut succes la urne. Puterea Syrizei nu zace în surâsul lui Tsipras ci în distrugerile şi disperarea provocate de politica de austeritate dictată de \"troică\". De partea celaltă, Samaras, la fel ca şi Rajoy, sunt percepuţi ca personificare a supunerii faţă de dictatul de austeritate al UE.
După victoria lui Tsipras în Grecia, reprezentanţii marilor partide din Spania tot repetă că \"Spania nu e Grecia\". Asta demonstrează pe de-o parte cât de mult se tem ei de Podemos. Pe de altă parte este însă şi adevărată afirmaţia. Chiar dacă cetăţenii spanioli nu au ajuns încă să beneficieze concret de relansarea economiei, ţara nu are datoriile pe care le are Grecia. Adică datorii imposibil de plătit.
Marşul din Puerta del Sol a fost o demonstraţie de forţă. Dar, până la alegerile parlamentare, Podemos va avea de trecut încă numeroase teste. Între martie şi septembrie se vor desfăşura diverse alegeri regionale şi locale. În aceeaşi perioadă, atitudinea pe care o va lua Tsipras faţă de UE ar putea deveni principala ameninţare pentru Podemos. O confruntare radicală, care să pună sub semnul întrebării menţinerea Greciei în zona euro ar descuraja electoratul moderat, care susţine şi el mai nou Podemos.
Poate că în curând Iglesias va fi cel care va tot repeta că \"Spania nu este Grecia\". Într-o atare situaţie, prima sa victimă nu va fi Partidul Popular al premierului Rajoy, ci stânga tradiţională, inclusiv social-democraţia. Acestea vor fi primele înghiţite de Podemos. La fel s-a întâmplat în Grecia, unde Syriza a înghiţit electoratul stângii tradiţionale, Pasok, aproape în întregime.
