În Europa există diferite reguli: pe unele trebuie să le respecţi, pe altele nu. Sau poate ar trebui să punem altfel problema. Există în UE două tipuri de state membre: mari şi mici. Regulile se aplică pentru ele în mod diferit. O confirmă şi faptul că Franţa a primit acum încă doi ani pentru a-şi regla deficitul la buget. Parisul a respectat pragul de 3 procente al Pactului de Stabilitate numai în 2006 şi 2007. De atunci, îl încalcă în continuu. Acum guvernul trebuie să prezinte un program ambiţios de reforme până în aprilie, dacă nu vrea să fie amendat de Bruxelles cu miliarde. Dar după a cincea oară, oricum nu mai crede nimeni că aceste ameninţări sunt luate în serios.
Răbdarea faţă de Franţa e dubioasă
Două aspecte dau foarte prost în această poveste. În primul rând, momentul e foarte prost: numai ce Germania a ameninţat Grecia în toate felurile să respecte reformele propuse de Bruxelles, dacă mai vrea să primească bani. În plus, Grupul Euro a spus sus şi tare că regulile trebuie respectate. Sigur că Grecia, cu datoriile ei interminabile, cu o administraţie nefuncţională şi cu o politică deseori lipsită de responsabilitate, nu poate fi comparată cu Franţa.
Parisul face de prea mulţi ani prea multe datorii, ceea ce în sine nu e nicio catastrofă. Dar e o încălcare a regulilor europene, pe care Comisia Europeană o acceptă în tăcere, lăsând pe undeva un gust amar. Nici faptul că Moscovici, comisarul european pentru Finanţe, e francez, nu îmbunătăţeşte stuaţia. Pierre Moscovici a arătat de la început că vrea o politică de creştere economică în Europa, după deviza „mai multe investiţii şi mai mai puţine economii“. Iar acum trece la treabă.
Şi are susţinerea şefului. Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker spune pe de o parte că marilor capitale europene nu le place să li se dea sfaturi de la Bruxelles. Ceea ce este corect. Europa se bazează pe ideea că atât cei mici, cât şi cei mari au aceleaşi obligaţii şi drepturi. Ceea ce nu e negociabil. Juncker ar trebui să aibă o discuţie serioasă cu Parisul. Dar acest lucru nu-i va trece prin cap, deoarece consideră greşită direcţia în care a luat-o politica economică şi monetară a UE.
Juncker vrea o altă politică
Juncker vrea mai multe cheltuieli şi creştere economică prin investiţii, ceea ce e diferit de viziunea cancelarei Angela Merkel la Berlin. Deja prin încercarea eşuată de a media în scandalul cu Grecia, Juncker a arătat că din punct de vedere politic are cu totul alte vederi. Decizia lui în ceea ce priveşte Franţa este şi o provocare la adresa Guvernului german.
Acum, economiştii europeni sunt împărţiţi în două tabere: unii consideră corecte măsurile de austeritate şi reformele implementate până acum, care au controlat bugetele şi au garantat stabilitatea euro. Ceilalţi vor mai multe investiţii publice, pentru ca economiile naţionale să reuşească să crească pe puterile proprii. Indiferent care variantă ar fi cea corectă: în UE încă sunt valabile regulile stricte ale Pactului de Stabilitate. Ele ar putea fi schimbate, atunci când ar exista în grupul euro consensul necesar. Dar să le ignori parţial, numai pentru că „păcătosul” e o ţară mare din UE, e o greşeală şi miroase a nedreptate.
Ultima şansă pentru Franţa
Şi în final Franţa: urmaşii galilor par să nu-şi dorească reforme. Scuzele şi argumentele au fost tot timpul aceleaşi, de la Sarkozy până la Hollande: „Creşterea e slabă, avem nevoie de mai mult timp pentru reforme…“ După care nu se mai întâmplă nimic. Conservatorii de la Palatul Elysée au capitulat în faţa dezaprobării publice, atunci când au vrut să limiteze statul social şi să facă piaţa muncii puţin mai flexibilă. François Hollande a fost aproape desfiinţat de aripa stângă a partidului său, când a venit cu ideea unor reforme.
Franţa işi sapă groapa singură prin protecţionismul şi prin ideologiile sale, care nu lasă loc unor compromisuri dincolo de graniţele partidelor; cu toate că majoritatea francezilor şi-ar dori aceste reforme, iar frustrarea cu care rămân îi impinge în braţele populiştilor de dreapta ai lui Marine Le Pen. François Hollande mai are o şansă: să prezinte pachetul de reforme cerut de UE şi să convingă parlamentul să-l accepte. Acesta va fi testul decisiv pentru el, dar şi pentru evoluţia Europei.
