Spania şi Italia au scăpat relativ uşor. Socialiştii spanioli au capotat, dar au venit la putere, în mod firesc, forţele de centru-dreapta. Nici lor nu le este prea uşor. În peninsula iberică democraţia nu pare, totuşi, să fie în pericol. Cu totul diferită şi net mai alarmantă e situaţia politică din alte ţări europene. În comparaţie cu Spania, alte zone ale Europei s-ar putea să treacă printr-un veritabil coşmar din pricina efectelor pe termen mediu şi lung al consecutivelor seisme iscate de criza economică din 2008 şi de criza datoriilor ce i-a urmat.
Seismografe ultrasensibile, bursele n-au aşteptat mult să reacţioneze la succesul socialiştilor şi extremiştilor francezi precum şi la prăbuşirea alianţei guvernamentale olandeze. Nervozitatea le-a cuprins instantaneu. Valorile acţiunilor s-au prăbuşit urgent. Problema burselor e viitorul pactului fiscal, al demersurilor de salvare adoptate în zona euro. Problema lor e, nu în ultimul rând, riscul accesului la putere, la Paris, al unui guvern de stânga. Un guvern care, dacă-şi va pune în aplicare planurile de renegociere a acordurilor franco-germane, de amplificare a flancărilor sociale şi a cheltuielii publice, de anulare a timidelor reforme iniţiate de actuala conducere franceză va sfârşi prin a afecta grav interesele economice şi financiare ale Europei. Pentru că îi va reduce competitivitatea globală şi, ca atare, capacitatea de a rezista concurenţei Chinei şi statelor emergente.
Dar, dincolo de retrogradările de rating, de căderea Europei în insignifianţă, pe plan global, spre care s-ar putea vedea propulsat Bătrânul Continent şi dincolo de avatarurile economice şi financiare care-l pasc, se manifestă şi alte griji mai mari. Sunt griji politice, pe deplin justificate. Evoluţiile de la Paris, Haga şi Praga sunt extrem de alarmante în special din cauza partiturii tot mai importante ce revine, în Europa apuseană şi centrală, comuniştilor, şi anume celor ortodocşi, neostalinişti sau neotrotzkişti.
Die Welt de la Berlin reliefa recent că, dat fiind riscul acut al destrămării alianţei guvernamentale cehe, stânga socialistă se pregăteşte să preia puterea, tolerată fiind, la Praga, de „comuniştii din epoca de piatră”. E vorba, evident, de urmaşii celor care făcuseră cândva casă bună cu dictatori siniştri de felul lui Ceauşescu, Honnecker şi eiusdem farinae. Pentru prima dată de la revoluţia de catifea încoace s-ar putea ca tovarăşii din Cehia să revină la putere. Şi s-ar putea s-o facă pentru prima dată pe cale democratică, fără să fie nevoiţi să aplice încercatul model comunist, al trucării de alegeri chipurile libere.
De criza guvernamentală din Olanda, iscată de populiştii de dreapta nu vor avea de câştigat, relevă analiştii, mult-detestaţii militanţi anti-islamişti din Partidul Libertăţii, condus de Geert Wilders, cel cu defăimarea musulmanilor şi a est-europenilor. Nu vor profita nici creştin-democraţii, ci tot stânga şi extrema stângă.
Iar factorul crucial în scrutinul de balotaj francez va reveni tot extremiştilor care au reuşit, iată, să-şi adjudece în Franţa nu mai puţin de o incredibilă treime din voturile primului tur. De sufragiile lor în cel de-al doilea tur va depinde victoria lui François Hollande sau Nicolas Sarkozy în alegerile prezidenţiale franceze. Sunt voturile populiştilor şi naţionaliştilor, fie cei de stânga, dirijaţi de Jean Luc Melanchon, fie cei de dreapta, în frunte cu Marine Le Pen. Deşi dreapta populistă a înregistrat un triumf spectaculos, mult mai amplu decât scorul obţinut de extremiştii de stânga, populiştii ambelor tabere se aseamănă şi se adună. Şi unii şi alţii împărtăşesc aceeaşi funciară ostilitate faţă de liberalism. Şi unii şi alţii duşmănesc din rărunchi societatea deschisă, sunt vrăjmaşii ireductibili ai Americii, ai evreilor, ai pluralismului, ai democraţiei, ai globalizării şi capitalismului.
Crizele din ultimii patru ani şi măsurile de austeritate menite a le combate au potenţat la maximum toate aceste populisme, egoisme naţionale, rasismul, antisemitismul, toate aceste duşmănii, adversităţi, resentimente şi idiosincrazii. În temeiul intensităţii şi extinderii acestor sentimente e greu de crezut că Nicolas Sarkozy va izbuti să evite noi derapaje populiste proprii şi, simultan, să-i convingă pe protestatarii extremişti, anti-sistem, să-şi abandoneze opţiunea antidemocratică.
Dacă viitorul Europei depinde de astfel de forţe sunt foarte sumbre perspectivele democraţiei pe Bătrânul Continent. În Europa libertatea se confruntă cu un pericol acut.
