Există vreo şansă de rezolvare a marilor conflicte actuale? Da, însă numai dacă vestul se dezmeticeşte, manifestându-şi disponibilitatea de a se uni şi de a-şi juca deopotrivă toate atuurile.
Pot fi soluţionate marile litigii regionale şi globale într-o manieră care să respecte drepturile fundamentale ale sirienilor, ucrainenilor, turcilor, ca şi cele ale central şi est-europenilor ameninţaţi, din cauza guvernanţilor lor, să cadă pradă unor noi autocraţii?
În ciuda unui scepticism extins, a neputinţei manifestate în multiple instanţe de Organizaţia Naţiunilor Unite, asemenea rezolvări n-ar fi deziderate cu totul utopice, dacă litigiile existente ar începe să fie în fine abordate realist, din perspectiva cauzelor autentice ale variilor crize. Dacă, în loc să se ocupe doar formal de ele, cu doctorii menite să înlăture doar simptomul maladiilor, responsabilii occidentali ar renunţa la atitudini împăciuitoriste faţă de liderii care le întreţin.
În context, Moscova joacă un rol cheie. Nu e nici o îndoială că represiunea, vărsările de sânge, criza politică şi riscul războiului civil din Ucraina trebuie trecute nu doar în contul regimului din Kiev, ci mai cu seamă în cel al agresivului expansionism neostalinist practicat de Rusia lui Putin.
Decisivă e contribuţia aceleiaşi puteri anti-occidentale şi antidemocratice şi în prelungirea iresponsabilă a suferinţelor sirienilor măcelăriţi de către clanul Assad şi de aliaţii săi din gruparea teroristă şiită, Hezbollah, controlată de iranieni.
Or, în timp ce vestul insistă să-i trateze împăciuitor pe cei din urmă, şi ei clienţi ai Rusiei, conferind Teheranului un credit nuclear pe care nu e defel cert că-l merită, regimul dictatorial de la Damasc îşi prelungeşte existenţa criminală mai cu seamă datorită susţinerii Kremlinului. Fiindcă dacă, alături de China comunistă, Rusia nu s-ar fi opus în nenumărate ocazii, prin veto, unor proiecte de rezoluţii siriene ale Consiliului de Securitate ONU, pacea ar fi avut o şansă în zonă. N-ar fi fost exclus să se păşească poate chiar pe un drum care să apropie Siria de o formă rudimentară de proto-democraţie de tip tunisian.
Dar, în ciuda conferinţei siriene amorsate recent la Geneva, asemenea perspective sunt cu totul nerealiste câtă vreme occidentul nu începe, în fine, să renunţe la iluziile pernicioase ale politicii externe practicate în ultimul deceniu.
De la accesul lui Barack Obama la preşedinţia SUA, s-a intensificat în vest tentaţia cotizatului la diverse amăgiri şi năluci. Obsesia unei presupuse convertiri a islamismului radical la pro-occidentalism, metamorfozabil chipurile cu condiţia să fie tratat cu blândeţe şi cu respectul cuvenit e doar una din marile fantasmagorii ale politicii externe americane din 2009 încoace. S-ar putea să fie şi una dintre cele mai pernicioase himere, întrucât a alimentat convingerea iraţională că s-ar putea negocia chiar şi cu talibanii. Care, în consecinţă, se pregătesc mai nou să revină la putere la Kabul şi s-o acapareze şi pe cea de la Islamabad.
În ultimii trei ani islamismul extremist a confiscat parţial revoluţiile arabe şi a scufundat în sânge zone vaste din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Faptul că nici măcar islamismul aparent moderat al partidului guvernamental de la Ankara nu s-a dovedit compatibil cu democraţia s-a probat în violenţele aparatului represiv turc care a înăbuşit mişcarea pentru democraţie din parcul Gezi. Şi s-a reconfirmat prin demontarea statului de drept de către Recep Tayyip Erdogan.
Pe modelul manipulărilor instituţionale ale premierului Ponta, menite să acopere un plagiat, omologul său islamist din Turcia a înlocuit din funcţie sute de procurori şi poliţişti, doar spre a-i împiedica să investigheze acuzele de corupţie planând asupra familiei sale.
Al doilea miraj extrem de păgubitor pentru occident, de natură să-i submineze poziţiile şi să degradeze democraţiile din răsăritul Europei a constituit-o închipuirea că Rusia lui Putin ar putea fi convinsă să se dezbare de reflexele ei imperiale. Că ar putea să se civilizeze şi să-şi liberalizeze politica internă şi externă. Că ar fi posibil chiar, la un moment dat, să devină „partenerul întru modernizare” pe care-l visa Occidentul când a început să curteze Rusia post-sovietică. Or, Rusia post-comunistă e o Rusie neostalinistă. Nici un observator lucid nu-şi poate face iluzii în legătură cu recenta punere în libertate a unor deţinuţi de conştiinţă precum foştii patroni ai concernului Yukos, Hodorkovski şi Lebedev, sau precum fetele de la Pussy Riot. Împreună cu militanţii Greenpeace au fost eliberaţi cu toţii din raţiuni propagandistice. Li s-a dat drumul înainte de Olimpiada de la Soci, spre a se limita dezastrul de imagine al unui boicot occidental total, cu foarte scurt timp înainte ca aceşti prizonieri politici ai lui Putin să-şi ispăşească pedepsele draconice, de nimic justificate din unghiul legilor ruseşti.
Dar, sub pretextul luptei antiteroriste, ca şi din raţiuni ideologice, Rusia a restrâns în continuare, prin legi noi, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, inclusiv libertatea de expresie, de opinie, de comunicare şi a presei. Pentru minorităţi şi nu în ultimul rând şi pentru minorităţile sexuale, federaţia a rămas un teren toxic, un stat riscând să cadă pradă celui mai funest tip de fascism clerical.
Concomitent, după cum se vede în Transnistria, după cum s-a constatat în Georgia, iar mai nou în Ucraina, dar şi în Siria sau aiurea, Moscova este, sub Putin, nu doar pe drumul antidemocraţiei, ci şi pe cale de a-şi re-staliniza complet politica externă.
Câtă vreme SUA şi restul puterilor occidentale nu îşi vor asuma în fine realităţile date şi nu vor acţiona în consecinţă, cu fermitatea necesară, un reviriment global de care să profite deopotrivă pacea şi fragilele democraţii asediate, din est, nu va fi posibil. Iar prezumtivul „dialog” cu ruşii, sau cu islamiştii nu va reprezenta decât un simplu alibi.
În fapt, diverse contencioase internaţionale, aparent insolubile, precum războiul iugoslav, s-au mai rezolvat şi în trecut. Dar numai după ce occidentul s-a scuturat din abulie, manifestându-şi disponibilitatea de a se uni şi de a-şi juca deopotrivă atuul economic, prin embargouri, precum şi, la nevoie, cartea militară. Doar cea din urmă a sfârşit prin a-i forţa mâna unui dictator de felul lui Slobodan Miloşevici.
