Nu ştiu când s-a produs ruptura. Nu ştiu când eu, cea care am fost, am devenit cu totul alta, mai puţin tolerantă, mai irascibilă şi mult, mult prea nemulţumită de ceea ce se întâmplă în jur. De vreo doi ani de zile în viaţa mea se succed întâmplări care mai de care mai urâte şi din ce în ce mai greu de suportat. Dar... hei! Nu sunt singura. Sunt pline ecranele televizoarelor de ştiri despre oameni care trec prin necazuri greu de suportat. Unii şi-o fac, însă, cu mâna lor. Pe mine mă revoltă faptul că ceea ce mi se întâmplă mie, ca individ, în această societate, nu are nicio legătură cu vreo faptă sau vreo vorbă de-a mea. Alţii sunt cei care mi-au transformat viaţa într-un coşmar. Desigur, şi divinitatea a avut partea sa de contribuţie, dar cu Dumnezeu nu te poţi pune. Eu am ales, însă, „să nu mă pun” nici cu pământenii care s-au interpus în existenţa mea şi mi-au direcţionat destinul pe o cale pe care fac tot posibilul să o abandonez dar nu reuşesc.
Mare greşeală... Mare greşeală asta cu iertatul aproapelui. Să mă ierte Dumnezeu, dar... mi-am tot zis că cine sunt eu să judec pe alţii, ce putere am eu să mă iau la trântă cu alţii, ce sorţi de izbândă am eu să mă contrez cu alţii... Şi i-am lăsat într-ale lor. Mi-au luat toleranţa drept slăbiciune. Cu ceva vreme în urmă, însă, ceva s-a rupt în mine. Nu ştiu, repet, când s-a întâmplat asta. Am o bănuială, dar... Oricum, ştiu că dintr-un moment anume n-am mai fost eu. Faptul că nici eu nu mă mai recunoşteam m-a şocat, iniţial. Am luptat cu mine să fac în aşa fel încât să nu observe şi cei din jur. Apoi am obosit. Dar trebuia să fiu tare, aşa că am continuat să trag de mine. Astăzi am ajuns la limită. Nu mai am putere să lupt cu mine, dar am o forţă nebănuită de a lupta cu alţii. De unde vine asta? Iarăşi nu ştiu.
M-am săturat de ipocrizie, minciună şi făţărnicie. Nu mai pot tolera lenea, lipsa de responsabilitate şi delăsarea.
Acum câţiva ani, o prietenă a trecut prin ceea ce trec eu acum. Când îmi povestea că viaţa ei s-a schimbat într-o clipă, am zis... lasă, că-i doar o fază, îi trece. S-a speriat de boală, de faptul că a fost la un pas de moarte, dar... va uita. Au trecut ani şi între timp viaţa ei a luat o turnură neaşteptată: nu mai munceşte unde muncea, nu mai face ce făcea, nu mai frecventează cercurile pe care le frecventa... Sufletul ei e la fel de cald, vorba ei este la fel de tăioasă dar ceva s-a schimbat. A devenit un om „profitabil” pentru sine. Niciun strop din energia ei nu mai e consumat decât dacă îi face bine trupului, dar mai ales sufletului ei: face acte de caritate pentru care consumă timp şi bani până la epuizare, dar nu ţi-ar ridica un deget pentru un om care se poate ajuta şi singur, dar nu o face de lene.
Poate că de astfel de oameni, cum e prietena asta a mea, e nevoie în ţara asta. Prea ne consumăm cu toţii timpul, banii şi energia - de la guvernanţi la simpli muncitori - cu lucruri care nu contează. Eu am decis, asemeni prietenei mele, să fiu mai exigentă cu mine şi cu cei din jur. Poate că asta e calea. Încerc. Poate că asta e calea de scăpare şi pentru această ţară: exigenţa. Eu, acum, am decis să sprijin pe oricine dă dovadă de exigenţă. Populismul şi toleranţa ne-au adus unde suntem, de am ajuns să ne ruşinăm noi de noi. Nu mai suntem verticali şi asta ne costă, ca oameni şi ca societate.
