În ultimul sfert de secol, românii s-au împrumutat miliarde de dolari la bănci pentru a putea realiza mai rapid anumite investiţii personale. A te împrumuta nu este în esenţă un lucru rău, atât timp cât cele două părţi, banca şi clientul, sunt serioşi în a respecta contractul pe care l-au încheiat. La americani, dacă nu ai un împrumut la o bancă, nu eşti văzut ca o persoană serioasă. În România băncile fac cam tot ce vreau cu clienţii lor. Contractele sunt modificate unilateral, astfel că te trezeşti că dobânda fixă este, de fapt, variabilă, ţi se bagă pe gât comisionul de risc şi lista poate continua la nesfârşit. Când omul are anumite dificultăţi financiare, inerente într-o perioadă ca aceasta pe care o traversăm, banca nu are nicio ezitare în a pasa contractul de credit unei firme de recuperări creanţe, din nou, fără acordul clientului. Şi uite aşa, peste noapte, te trezeşti că viaţa ta este amanetată pentru zeci de ani, iar ceea ce trebuia să fie un vis frumos pentru familie, se transformă în cel mai negru coşmar. Omul are o singură şansă. Să se adreseze justiţiei, în speranţa că i se va face dreptate. Spun „în speranţa”, pentru că nu întotdeauna se întâmplă aşa. Am scris de situaţii în care băncile au continuat să îşi execute silit clienţii, deşi aceştia îşi plătiseră datoriile. S-a dovedit ulterior că totul fusese doar o eroare în sistemul băncii, dar clientul îşi pierduse între timp casa. Se consumă adevărate drame, dar care de multe ori trec neobservate, pentru că, în disperarea lor, oamenii nu se gândesc să îşi facă povestea cunoscută, şi este de înţeles. Cel care trebuia să acţioneze este statul, care, ca de obicei, este inert şi indiferent la problemele şi suferinţa comunităţii. A fost nevoie de mii de hotărâri judecătoreşti pentru ca autorităţile să adopte o reglementare prin care să fie eliminat comisionul de restituire anticipată a creditului, lucru care trebuie făcut cu mult timp în urmă. Mai nou, şi comisionul de risc începe să fie anulat în justiţie, iar autorităţile sunt, din nou, lipsite de reacţie. Băncile acţionează astfel pentru că ştiu că se poate. Mulţi români plătesc orbeşte tot ce banca le aruncă în faţă pentru că trăiesc cu impresia că instituţiile bancare sunt asimilate statului. Aşa se şi votează, din păcate, dar ăsta este cu totul alt subiect. Este grav când cetăţenii unui stat sunt nevoiţi să se apere singuri în faţa unor astfel de abuzuri venite din partea băncilor. Bătălia este inegală şi mulţi români nu au resursele financiare şi nici informaţiile pentru a se putea lupta eficient cu băncile şi recuperatorii de creanţe. Nu cred că exagerez când spun că, în momentul de faţă, multe bănci se comportă mai rău decât cămătarii. Dobânda cămătărească este ascunsă sub tot soiul de comisioane, iar dacă mai adăugăm şi onorariile firmelor de recuperări de creanţe şi executori judecătoreşti, constatăm că e mai bine câteodată să apelezi la cămătari. Grav este însă că statul oferă pe tavă forţa publică pentru executarea silită a românilor, în loc să îi protejeze de astfel de abuzuri, aşa cum se întâmplă în orice societate civilizată.
