Nu, nu mă refer la acea categorie de oameni care sunt cu damful în nas la orice oră din zi şi din noapte. Cârcotaşii să ia o pauză şi să nu sară ca arşi că, vezi Doamne, spun că toţi suntem nişte beţivi. Mă refer, metaforic desigur, la cetăţenii care, la doar trei luni înainte de alegerile locale, încă îşi mai pun întrebarea cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale: „Şi totuşi, eu cu cine votez?”. M-am făcut înţeleasă? Nu de alta, dar am din când în când senzaţia că unii dintre postacii de pe net au o problemă cu cititul, în semnul că citesc „pe diagonală” şi nu înţeleg nimic, fie pentru că n-au învăţat să parcurgă o frază pe de-a-ntregul, fie din cauză că, din varii motive, conexiunile lor neuronale sunt scurtcircuitate. Asta este explicaţia mea. Nu vreau să cred că doar o fac pe proştii, de dragul de a mai posta un comentariu, să fie, acolo, dovadă la partid că şi-au făcut datoria pentru cei câţiva firfirici scăpaţi printre degete de politicienii care cred că tot românul e prost. Pentru cei care nu pricep unde bat, spun doar atât: editorialul este modul meu de a exprima în scris ceea ce gândesc iar opiniile mele nu trebuie împărtăşite de toată lumea, pentru că asta ar fi chiar culmea. Am însă o problemă cu cei care, în dorinţa de a face puţină băşcălie, scriu şi ei nişte prostioare, să vedem noi că ştiu să tasteze. N-am nimic a le reproşa postacilor dacă exprimă şi ei o opinie personală. Fiecare cu părerea lui, după cum spuneam... Am însă o problemă cu cei care n-au nicio opinie, dar atacă murdar, scriind despre lucruri care nu-i privesc. Hai, ca să n-o mai dau după cireş... Întreb şi eu, ca omul, ce are opinia mea referitoare la guvernul Ungureanu cu faptul că mi-a murit mama? Înţeleg că postacul cu pricina mă cunoaşte - sau măcar îmi citeşte editorialele, unde am scris cândva de durerea de a-ţi pierde mama - dar tot nu înţeleg ce are una cu alta. A scrie pe site-uri nu e greu deloc. A avea o opinie... e durere mare pentru unii. Se lasă cu scremut, cu vaiete, cu agonie... Eu îi invit pe cei care n-au de lucru să facă ce face maimuţa când n-are treabă: să se scarpine... până îşi fac bubă. Şi cu asta am încheiat ce aveam de spus. Aştept comentariile celor vizaţi. Eu nu le voi spune nimic de mamă. Nici măcar că e vie sau moartă. Fiecare cu părticica lui de bucurie sau necaz... Acum, să revin la ale mele. Spuneam de cetăţeanul turmentat al lui Caragiale... Eu, cel puţin, nu ştiu la acest moment cu cine voi vota în iunie. Despre alegerile parlamentare nici nu mai vorbesc. Mai e cale lungă până la toamnă. Până atunci mă gândesc serios pe cine să votez. Nu că ar conta... Să mă explic: în 22 de ani de democraţie am votat „ceas”, adică nu mi-a scăpat nicio rundă. În ultimul deceniu am votat cu mare responsabilitate, crezând că votul meu chiar contează. Ca ziarist, am avut informaţia şi am cântărit temeinic. Acum, privind în urmă, constat că nici jumătate din ce-am votat n-a ieşit. Am crezut că am eu o problemă, dar am stat de vorbă cu mai mulţi colegi de breaslă şi am constatat că au aceeaşi problemă. M-am mai liniştit. Dar tot nu ştiu cu cine votez. Nici măcar nu ştiu cine candidează. Dacă eu nu ştiu... de unde să ştie cetăţenii la care informaţia vine rar şi trunchiată? Cred că pe asta şi mizează candidaţii: îi lasă în ceaţă şi în ultima lună sar pe ei cu sacoşa electorală. Deh... cetăţeni turmentaţi, memorie scurtă, sacoşă burduşită... merge treaba. Nu şi la mine. Eu cu cine votez?
