Noi, românii, avem genetic împletite, printre atributele definitorii, apetenţa pentru scenarită. Probabil că s-o înfipt adânc în conştiinţa colectivă prin valurile succesive ale atacurilor veneticilor, ce încercau să ne cotropească frumoasele plaiuri. Şi uite-aşa, spionajul a devenit meserie absolut necesară apărării graniţelor ţării şi plaiurilor strămoşeşti. Şi dacă ne-am lămurit că nu mi-a căşunat mie pe spioni - căci fiecare cu meseria şi crucea lui! - să purcedem mai departe... Apetenţa pentru scenarită şi intoxicită s-a intensificat în acestă perioadă, de când avem un ministru SPION. Să i se servească lui Mutu placa aia precum că şeful SIE nu e spion! Poate Mutu o crede... Deci, care va să zică, ne aflăm sub conducerea după modelul companiilor extrem de selecte (Phtiu Drace!) ale unor state paralele cu democraţia, unde conducerea guvernului a fost acordată unui premier provenit din serviciile secrete. Iar Rusia cu Putin nu este singurul exemplu, ci există şi ţări arabe unde „drepturile omului” reprezintă concepte de care oamenii nici nu îşi imaginează că ar exista. Acuşi îmi amintii de Vremelnicul ex-ministru al Comunicaţiei, Vreme, ăla ce încerca să ne linştească fiindcă urma să achiesăm şi noi la suita ţărilor care au subscris la limitarea libertăţilor oferite de internet, aşa cum e acum, printre care ne amintea Vietnamul comunist şi o altă asemenea ţară la fel de nedemocratică.
Dar să îl lăsăm acum pe tânărul român care vorbeşte printre dinţi, ca orişice confrate spion, adică băiatul tuns scurt care se intitulează premier al României, şi să ne mai aruncăm un ochi la strachina din faţa noastră, de pe meleagurile scăldate de apele Dunării. Asta ca să ne mai treacă tuturor de încrâncenare... Una dintre întrevederile jurnaliştilor cu plimbătorul de vorbe mai mult sau mai puţin aburitoare roşii, ex-prefectul Brînzan, altfel un tip simpatic, ex-jurnalist, printre altele, m-a determinat să scriu despre aceste meniuri: scenarita şi intoxicita. Întrebat întrebări întrebătoare, dinspre partea actualilor jurnalişti, o vreme, Cleo, conform prietenilor, a răspuns cu nişte minciuni de crăpau pietrele îngheţate deja. Şi fiindcă ne răspundea în doi peri, am trecut cu toţii pe miştouri, iar omul a bătut în retragere, recunoscând că nu are liber de la stăpânire să se pronunţe în privinţa unor chestiuni... Fusese scos la tablă, trimis în faţa haitei hămesite, doar-doar nu l-om muşca prea abitir, că doar cândva Cleo era unul dintre colegii noştri... Şi într-un moment de pseudo-conferinţo-recreaţie, Cleo înşfacă ditamai bâta cu care loveşte zdravăn în baltă. Şi ce porumbel slobozeşte?! Cum că începe intoxicarea, practicată prin intermediul mass-media axată pe culegerea informaţiilor „de pe surse” şi nu a celei „purtătoare de reportofon”. Urât-urât, să faci aşa ceva: să îi împroşti cu noroi pe cei care te salută cel puţin o dată pe săptămână, ca să îţi ceară mici dumicate, pe care să le arunce fericiţi în eter, convinşi că ar fi nişte mari descoperitori de sensuri absconse, nişte maeştri ai surselor... Şi când te gândeşti că totul pornise de la nevinovata nedumerire legată de faptul că USL îl ţine ascuns pe Marius Stan, precum odinioară Andrei Lişinschi, la recomandarea celor care doar îl învăţaseră cum să îşi piardă deopotrivă banii şi reputaţia, fără a mai socoti alegerile...
