Aţi văzut vreodată cât de trist pare cerul? Când e senin, e trist că nu-l brăzdează nimeni. Nici avioane, păsări mai rar sau din ce în ce mai rar, deci stă cerul ăsta albastru singur şi se uită la noi, de parcă atunci ne vede şi el mai bine. Şi se uită, se tot uită până când deodată se posomorăşte şi începe să plângă peste noi. Nu că n-am avea nevoie de ploaie, pământul, ogoarele au nevoie de apă, numai să nu fie prea multă. Chiar şi noi, oamenii, ne îndrăgostim pe vreme de ploaie sau zăpadă, şi, dacă nu cumva ne place să ne plimbăm prin ploaie sau prin nămeţi, ne apucăm să facem copii. Ei, şi ce-i rău în asta? Dragostea, romantismul, idila, preludiul, curtea făcută unei femei, toate duc până la urmă tot la pat, tot la sex. Oricum, cerul plânge, e trist. Oare de ce nu plânge cerul invers, către univers, către neant? Cred că încolo n-are pe cine plânge, cred că de acolo de unde se termină percepţia noastră începe fericirea. Sau nu! Oricum, pentru mine cerul senin sau acoperit de nori este şi va fi ceva la care mă uit din ce în ce mai rar, pentru că împovărat de greutăţile cotidiene am învăţat să mă uit mai mult în pământ, poate-poate găsescc şi eu vreun leu rătăcit. Poate privind în jos îmi voi regăsi fericirea pierdută, poate privind în jos voi da din nou de umilinţa pierdută acum mult timp în urmă, pe vremea când credeam că sunt şi eu un fel de buricul pământului. Mai sunt şi oameni care se uită la cer uneori cu furie, atunci când nu vrea să plângă, atunci când porumbul şi grâul se usucă pe câmpurile lipsite de sistemele de irigaţii. Alţii, atunci când după multe zile de ploi abundente îşi văd casele luate de apă, se apucă să blesteme cerul rugându-se la sfinţi să facă ceva să îndrepte vremea. Ca să nu mai vorbim de autorităţile noastre care atunci când se pomenesc cu inundaţii sau cu străzile blocate de zăpezi, numai de privit cerul nu mai au chef, nu mai au timp, mai ales că dând vina pe cer dau din umeri a neputinţă, spunând că nu ai cum să te împotriveşti naturii şi cu asta gata, aşteaptă şi ei ca mai toată lumea un cer senin prin care soarele să poată topi zăpada sau usca nămolul rămas după retragerea apelor. Cred că şi cerul ăsta se mai supără pe noi din când în când, atunci când se îneacă în fumul pe care îl trimitem din ţigări, din ţevile de eşapament ale maşinilor noastre sau din coşurile de fum ale cine ştie cărui combinat siderurgic. Oricum, părerea mea este că e mai mult trist cerul, că face el ce face şi ne plânge şi până la urmă, din toată chestia asta mă bucur şi eu că nu sunt singurul trist din univers. De parcă i-ar păsa cuiva de asta!
