Nu am ce face, trebuie să atac şi eu acest subiect. Dacă nu v-aţi săturat de comentariile pe marginea dezastrului de la Bac, atunci vă rog să citiţi şi expozeul de mai jos. Nu voi vorbi despre ceea ce am citit prin cărţi sau reviste şi nici despre ce am auzit la colţul străzii, ci doar din experienţa proprie.
În primul rând vreai să vă spun că o vreme m-a bătut şi pe mine gândul să devin profesor. Se întâmpla în anul 1996, când, fiind studentă la zi la Adminstraţie Publică, am decis să urmez în paralel şi cursurile de pedagogie. Nu ardeam de nerăbdare să devin pedagog, dar aveam un copil în clasa a doua şi am dorit să învăţ mai multe pentru o mai bună relaţie cu el. Totul a fost bine şi frumos până în anul trei, ultimul, şi cel în care trebuia să fac practică şi să dau examenele pentru diplomă. Până atunci, ca studentă mai mult decât conştiincioasă, în ciuda faptului că aveam 32 de ani, un job de noapte, casă, soţ şi copil la şcoală, trecusem cu brio prin toate examenele. Şi, cum spuneam, a venit anul de graţie 1999, când am intrat în practică la unul dintre cele mai bune licee. Am fost repartizată la o doamnă profesoară al cărei nume mi l-am şters repede din memorie. Am să explic...
Practica la liceu decurgea cam aşa: vreo două săptămâni asistam la orele doamnei în cauză iar la final predam şi noi, sudenţii, pe rând, la o oră. Din prima zi am primit, însă, o lovitură extrem de dură şi ulterior o lecţie. Doamna de care vă spun venea la ore îmbrăcată mai mult decât modest. Poate nu-şi permite mai mult, mi-am zis. Apoi am văzut că vine zile la rând cu aceleaşi haine, cu acelaşi noroi pe pantofi şi acelaşi dres cu ochiurile rupturilor din ce în ce mai mari. Aproape că nu mă mai puteam concentra la ceea ce spune, fiind pur şi simplu hipnotizată de modelul făcut pe picior de dresul rupt. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat nenorocirea... În timpul unei ore, un elev care se hârjonise tot timpul cu cei din jur s-a ridicat şi a plecat spre uşă, moment în care profesoara l-a întrebat - cu voce temătoare! - unde pleacă. Băiatul s-a hlizit şi a ieşit trântind uşa. Profesoara... nicio reacţie, stătea stană de piatră. În acel moment liniştea a fost spartă de vocea unui alt băiat: „Lăsa-ţi-l, doamnă, că se duce şi el la baie să facă o l..ă. Dacă aţi fi o doamnă de gaşcă, i-aţi trimite şi o fată, să nu se chinuie singur!”. Profesoara... nicio reacţie... ca şi cum nu ar fi auzit nimic, deşi ultimele cuvinte stârniseră un vacarm în clasă. S-a sunat şi toţi au zbughit-o pe uşă, deşi profesoara era încă acolo, stană de piatră, cu lecţia neterminată.
Peste câteva zile, când mi-a venit rândul să predau, la altă clasă, am avut surpriza plăcută de a vedea cum „elevii mei” îmi sorbeau cuvintele şi, când s-a sunat de ieşire, au rămas ţintuiţi în bănci. Acolo i-a găsit „doamna profesoară” şi după ce s-a sunat de intrare. Renunţaseră la pauză ca să mă asculte pe mine povestindu-le (în afara lecţiei!) despre şomaj! La sfârşitul orelor, „doamna” mi-a înmânat caietul de practică, ţinând să precizeze: „Te-am depunctat pentru că nu te-ai încadrat în timp”. Atunci mi-am jurat că nu voi intra niciodată în acest sistem. Încă mai aştept ca cineva să-mi demonstreze că am greşit...
