La fiecare sfârşit de an, respectiv început de an, fiecare face un bilanţ a ceea ce a fost şi, normal, ceva planuri pentru viitor. Eu, personal, m-am ferit ani la rând să-mi fac planuri pentru ce va să vină, pentru că mergem pe principiul că e mai bine să ai surprize decât deziluzii. În plus, nu-i aşa, e vorba aia: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri de viitor ai”. Acum câţiva ani, o bună prietenă m-a învăţat să-mi planific bine lucrurile la sfârşit de an pentru ca de la 1 ianuarie să mă apuc de treabă ştiind foarte bine ce am de făcut. O bună bucată de vreme a mers. De vreo doi ani, însă, nu m-am mai putut ţine de planuri pentru că au apărut situaţii neprevăzute, care mi-au pus piedici peste piedici. Asta a fost bafta mea...
Acum, la sfârşit de an 2010, situaţia e de aşa natură că... trebuie să fac planuri. Şi nu de orice fel. E vorba de planuri care nu mă includ doar pe mine, ci care au implicaţii mult dincolo de persoana mea, de ceea ce sunt şi ceea ce fac. S-a întâmplat ca sfârşitul de an să aducă de această dată şi sfârşitul unei etape din viaţa mea. Dar şi un început, totodată.
Pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, schimbarea nu va fi evidentă. Voi fi tot eu, scriitor tot la acest ziar. Eu merg înainte. „Monitorul” merge înainte. Numai că în anul ce vine veţi vedea o altă latură a mea şi o altă faţetă a ziarului. Mai mult de atât nu pot să vă spun, decât că sper ca 2011 să fie aşa cum mi-l doresc mie, cum li-l doresc acelor colegi care vor rămâne alături de mine şi aşa cum îl doresc acestui ziar căruia i-am dedicat 11 ani şi jumătate. Au fost ani de zbateri, de schimbări de tot felul, de speranţe, satisfacţii dar şi dezamăgiri. Ca-n viaţă...
Din iulie 1999, când am văzut publicat în „Monitorul de Galaţi”, pentru prima oară, ceva scris de mine, multe s-au întâmplat. Am cunoscut oameni de toate categoriile şi de toate facturile. Pe unii i-am îndrăgit, pe alţii i-am detestat din prima, deşi nu le-am arătat niciodată acest lucru. Sunt o fire foarte diplomată. Cred că ar trebui să schimb asta la mine, pe viitor, pentru că tăcerea nu e întotdeauna cea mai bună metodă de exprimare a diplomaţiei. Vremurile se schimbă şi cine nu se schimbă odată cu ele rămâne îngropat în trecut. Nu-mi doresc asta pentru mine şi, mai ales, nu doresc asta acestui ziar. Un ziar care rămâne ancorat în trecut e un ziar muribund, scris pentru cei morţi sufleteşte, pentru cei în care a pierit şi ultima fărâmă de speranţă şi pe care nu-i mai interesează ziua de mâine.
Mai am 20 de ani până la pensie şi constat că nu am nicio aplecare pentru morbid, slavă Domnului! Sunt înconjurată doar de oameni tineri şi ei îmi dau puterea de a merge mai departe. Mă bazez pe ei, pe dorinţa lor de schimbare şi pe entuziasmul pe care mi l-au arătat în ultimele zile. Mă bazez pe tinerii gălăţeni, pe oamenii activi, cărora nu le este indiferent în ce societate îşi vor trăi fiecare zi din viaţă şi în ce condiţii îşi vor creşte copiii. Mă bazez pe onestitate, chiar dacă asta va îmbrăca haina unei critici acide. Mă bazez pe... viitor.
Doresc tuturor gălăţenilor un an nou plin de speranţă. La mulţi ani!
