Pentru prea mulţi dintre cei care, de voie - de nevoie, sunt cetăţeni ai acestei ţări, acesta e singurul semn de protest, şi ăsta sporadic, pe care îl mai pot face. Atât de multe lucruri rele se tot întâmplă, încât limita a ceea ce e suportabilul a fost de mult depăşită. Pentru majoritatea, deoarece există enclave ale fericiţilor pentru care lucrurile stau mult mai bine sau măcar suportabil. Aici nu iau în calcul clasa şmenarilor politici şi a afaceriştilor de carton cărora oricum le merge bine, orice s-ar întâmpla. Într-o ţară în care Educaţia nu e o prioritate reală, în care pentru Sănătate ţi se iau şi 10 piei dar în spitale bate vântul, iar mediul privat e mai degrabă sufocat decât ajutat să îşi revină, e clar că unora nici măcar putere să huiduie nu le-a mai rămas. Lupta de zi cu zi pentru supravieţuire şi plata datoriilor la stat abrutizează lent, iar când vacanţa e un concept din ce în ce mai la neîndemâna majorităţii oboseala cronică e la ordinea zilei. Şi atunci de ce atâta supărare la unii că un pumn de oameni au huiduit?! Că i-a pus sigur cineva, că în rest oamenii sunt fericiţi şi nu fac asta? Greu de crezut că, cu tot cu manipulările de rigoare, inerente, dacă mulţimea chiar nu suferea, s-ar fi apucat să huiduie. E drept că prea puţini ar mai face asta. Până la urmă, e drept că atâta vreme cât un partid e la putere şi ia măsuri nepopulare, este inerent ca popularitatea să îi scadă sub genunchiul broaştei. E la fel de logic ca orice alt partid de opoziţie să profite de această reducere a popularităţii. Ce nu e clar la noi e lipsa rezultatelor clare ale draconicelor măsuri de austeritate şi, mai ales, certitudinea că tot săracul trebuie să mai strângă cureaua, în timp ce bogatul ce are afaceri cu statul şi-o lărgeşte. Până la urmă, dacă e austeritate, să fie pentru toţi, ar zice cel care nici măcar putere de huiduit nu mai are. Din păcate, majoritatae care suferă nici nu mai huiduie. Mulţi spun că oricum ar face-o degeaba, că niciodată pe lumea asta sătulul nu l-a crezut pe flămând. Unii îşi mai iau câte joburi prost plătite pot, doar-doar or scoate-o la capăt, alţii nu găsesc nici măcar unul care le asigure subzistenţa. Alţii pleacă din ţară. Unii reuşesc, alţii nu şi se întorc mai săraci şi mai disperaţi în sărăcia de acasă. Nici ei nu mai huiduie. Nu au de ce. Deocamdată.
