Ce ţară frumoasă, păcat că e locuită! Gluma asta îmi lasă un gust amar. Însă trebuie să recunosc – avem ce merităm! Regretul pentru Ceauşescu îmi depăşeşte toleranţa. Să îl regreţi, să îl plângi, să aduci flori la mormântul unui tiran este înfiorător. Îi înţeleg pe nomenclaturişti – aveau privilegii şi le-au pierdut. Admit că în România comunistă a fost creată o industrie, decimată pur şi simplu după anul de graţie 1989. Mai admit că exista un sistem de irigaţii, iar agricultura ar fi putut să se dezvolte dacă gloate de retardaţi nu devastau sistemele de irigaţii. Admit că oricine putea avea o casă, şi oricât de tolomac, incompetent ori puturos se dovedea a fi un individ, primea, chiar dacă nu dorea, un loc de muncă.
Dar cu toate aceste argumente ale nostalgicilor, acele sondaje care arată că peste 40% dintre români îl regretă pe Ceauşescu, plus sărbătorirea prin cluburi a unor tineri care nici nu se născuseră pe vremea aceea – mă revoltă. Teribil! Câtă prostie acoperă cu picioarele acest frumos pământ românesc!
Ca naţie, mult prea des ne comportăm ca o turmă de patrupede ce se îndreaptă fără să aibă idee unde, ori măcar să îşi dorească să cunoască ţinta. Invariabil, atunci când un individ se ridică din mulţime pentru a dezmetici gloata care şi-a imprimat o direcţie distructivă, posesorul acelui „creieraş bezmetic”, cel care „scoate pietrele altora din foc, cu propriile sale mâini” este privit cu ochii măriţi, de mulţimea al cărui răspuns tinde să fie un muget. Gloata îl priveşte pe sinucigaşul social. Cei din gloată se bucură de foloasele generate de sacrificiul inconştientului, iar curajosul – trage ponoasele. Asta este dovada laşităţii noastre, ca naţie. Curajosul rămâne singur, asasinat social, căci după gestul său de încercare a iluminării şi salvării turmei, nimeni nu se mai apropie să îi vorbească, de teamă să nu împărtăşească acelaşi destin social. În acest fel progresul se lasă îndelung aşteptat, declicul nu se mai produce, şi perpetuăm aceeaşi stare de fapt karmică, blamată inutil. Unii au din când în când ceva curaj să mai deschidă subiectul.
În comunism curajosul pierdea examenele, şansa realizării profesionale, uneori chiar familia, până chiar şi viaţa.
Tinerii - care au murit pentru ca noi să fim acum liberi - nu mai au forţa să se revolte. Ei au murit, eu trăiesc, şi am datoria faţă de ei să mă revolt. Căci ştiu că neamul ăsta mai are spirite, şi creiere, nu doar turme bipede negânditoare.
Reflectez la aceste lucruri căci le-am trăit din plin.
Deci celor care îl regretă pe Ceauşescu, îl plâng, îl sărbătoresc şi ce le mai vine lor, le doresc să aibă ei parte de Ceauşescu, Hitler şi alţi demoni veniţi pe Pământ din străfundurile Iadului.
Noi, ceilalţi, preferăm libertatea, şi dreptul CUVÂNTULUI, căci Dumnezeu ni l-a oferit, iar comunismul lui Ceauşescu ni-l asasina înainte chiar de a se naşte.
