Nu ştiu cât de evident este pentru gălăţeni faptul că în acest oraş nu este nicio schimbare notabilă. Pentru mine revelaţia inerţiei din administraţia locală a venit într-un moment în care mi-aş fi dorit să văd ceva nou, o cotitură în viaţa oraşului. Sau poate a mea personală?! Marţi, într-un imbold de moment, am decis să părăsesc biroul şi să fac altceva decât munca de rutină. Nu ştiu ce mi-a venit...
Poate are legătură cu tragedia pierderii surorii mele la nici 37 de ani, după ce dedicase presei gălăţene 13 ani din viaţă. M-a impresionat în ultimele zile sprijinul oferit de colegii de breaslă. I-am revăzut zilele trecute pe mulţi dintre cei cu care am tocit treptele instituţiilor ani la rând şi am simţit că îmi lipseşte ceva. Luni, aflată în faţa a zeci de studenţi pentru un proiect în care m-am implicat nu de mult, o colegă din capitală a întrebat cine arde de nerăbdare să meargă „pe teren”. Nimeni din sală! M-am trezit strigând, de la prezidiu: „Eu!”. A fost o izbucnire necontrolată, aşa încât a trebuit să mă justific. Da, îmi doresc să fac ceea ce făceam cu ani în urmă: presă de teren. De prin 2007 am început, uşor-uşor, să merg din ce în ce mai rar la conferinţe sau evenimente la care eram invitată. Doar din când în când mai onoram o invitaţie, apoi alergam într-un suflet la redacţie, unde mă aşteptau treburi pe care nu avea cine le face în locul meu şi care parcă erau din ce în ce mai multe şi mai lipsite de satisfacţii. M-am închis în birou...
După cum spuneam, marţi, într-un imbold de moment, am decis să merg la şedinţa Consiliului Local. Îmi era dor de colegi, simţeam nevoia de a asista la nişte dezbateri şi, mai ales, simţeam că îmi trebuie un declic, ceva care să-mi arate că viaţa mea nu se împarte între birou, casă, spital şi cimitir, aşa cum s-a întâmplat în ultimul an. Doamne, cât de dezamăgită am putut fi!
Când am ajuns apropate de Prefectură, locul unde urma să se desfăşoare şedinţa Consiliului Local, l-am văzut pe veteranul Nicolae Rainea, în cârjă, coborând treptele din faţa clădirii după ce încercase fără succes uşa Palatului Administrstiv. Domnul consilier nu avea nas pentru uşa din faţă. Nimeni, de altfel... Am intrat în Palat pe uşa laterală, am urcat treptele laterale şi am pătruns în sala de care îmi era atât de dor. M-au năpădit amintirile...
Primul care m-a salutat - sau eu l-am salutat prima, nu mai ştiu... - a fost primarul. L-am întrebat ce mai face, dat fiind faptul că nu-l mai văzusem de câteva luni. „Bine, doamnă, construim socialismul”. Şoc! Era replica sa din 1999, când am intrat eu în presă, ca reporter. Pe atunci era consilier judeţean. Deci nimic nu s-a schimbat. Iar de asta aveam să mă conving în orele următoare, asistând la şedinţă: scandaluri pe aceleaşi teme de acum un cincinal sau două: bani păpaţi de Parcul industrial degeaba, sfidătorul director al Teatrului Mizical, străzi pentru care nu se prevede asfaltare, înţepături între aleşii din partide diferite... nimic nu e nou în administraţia acestui oraş, deşi, după cum mi-a atras atenţia un coleg de breaslă, în şoaptă, jumătate dintre consilieri sunt noi, unii extrem de tineri.
Sunt dezamăgită. Peste două decenii de presă democratică... şi nu am reuşit să schimbăm nimic.
