Zilele trecute, pe site-ul unei agenţii de presă apărea, într-un colţişor, o ştire care mi-a atras atenţia nu atât prin ineditul ei, cât prin dimensiunea umană pe care o implica şi care la noi, cu siguranţă, nu ar fi posibilă. Scria acolo că în urma cutremurului şi tsunamiului care loviseră Japonia, oamenii s-a mobilizat în totalitate pentru a face să dispară efectele acelor catastrofe naturale. Iar un sprijin destul de consistent a venit din partea (n-o să vă vină să credeţi!) celei mai temute organizaţii criminale japoneze, Yakuza. Cele trei organizaţii criminale din componenţa mafiei nipone - Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai, şi Inagawa-kai - au organizat patrule pe străzi, alături de poliţie (!) pentru a asigura ordinea. Una din grupări a deschis birourile din Tokio pentru japonezii care au rămas fără adăpost şi străinii care nu au putut să părăsească ţara. „În momente de criză, nu mai există diferenţe între Yakuza şi cetăţeni sau străini. Toţi suntem oameni şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre şefii Sumiyoshi-kai.
Nu-i aşa că o asemenea ştire pare oarecum neverosimilă? Sau chiar de domeniul basmelor cu feţi-frumoşi şi zâne, dacă ar fi să ne gândim la realitatea de la noi, din România. Pentru că nimeni nu ar visa, măcar, să vadă găştile de borfaşi de prin oraşele ţării noastre ieşind pe stradă, după vreun cutremur ori inundaţie, ca să împartă alimente, medicamente ori măcar vorbe bune celor rămaşi pe drumuri. La noi, dacă nu e an electoral, nici măcar politicienii nu se sinchisesc să ajute cu ceva oamenii sărmani.
Aşa ceva e mai mult decât utopic.
Cam la fel de utopic ca şi speranţa că Adrian Severin, prins de ziariştii de la Sunday Times cu mâţa-n sacul de bani, ar demisiona din funcţia călduţă şi de multe foloase aducătoare de parlamentar de Bruxelles. Exemplul actualului pesedist, fost pedist şi dracu mai ştie ce, care a pus cu abnegaţie umărul la dispariţia Insulei Şerpilor de pe harta României (probabil în schimbul vreunui comision gras), e grăitor în acest sens. Păi cum să demisioneze „distinsul” europarlamentar doar fiindcă nişte nenorociţi de jurnalişti băgăcioşi i-au propus o şpagă de vreo sută de mii de euroi pentru a le trece nişte amendamente prin Consiliul Europei? Asta nu-i trafic de influenţă, ci doar „consultanţă politică”. Ce contează că „partenerii întru şmecherii” ai lui Năstase, europarlamentarii Zoran Thaler şi Ernst Strasser au realizat că doar demisia le-a mai putea conserva o fărâmă din demnitate şi au procedat în consecinţă? Ce contează că toate vocile influente din Parlamentul European i-au cerut lui Severin demisia? Cum să facă aşa ceva un „politician de anvergură” ca el? Păi unde mai găseşte el aşa o pleaşcă, de o sută şi ceva de mii de euro pe an, doar fiindcă face act de prezenţă pe la Bruxelles ori Strasbourg şi ridică două degete de câteva ori pe săptămână, la şedinţe? Doar Severin e un om cu simţul datoriei, n-o să dea bir cu fugiţii în faţa crizei, ci o să lupte până la capăt.
Din păcate, între simţul datoriei la noi şi la ceilalţi (şi aici trebuie să-i pomenim şi pe mafioţii japonezi) e o diferenţă fundamentală. Diferenţa dintre a fi om şi a fi neam prost.
