Zilele trecute am asistat pentru o scură perioadă de timp la experienţa traumatizantă a unei familii care îşi vedea viaţa ameninţată de demolare. Autorităţile locale se mulţumiseră cu ani în urmă să înşface banii unui străin atunci când i-au oferit spaţiul. Mi s-a strâns inima la nenorocirea prin care trecea familia respectivă. Angajaţii stăteau îngrijoraţi la parterul clădirii, copiii priveau de la etaj, aşteptând o minune. Soţia proprietarului italian, o româncă, trecea prin momente cumplite, cerând ajutorul Fecioarei Maria. Nu am catalogat incidentul drept circ ieftin. M-a izbit nenorocirea prin care treceau nişte oameni care au dorit să fie proprii lor stăpâni, neîntinzând mâinile după pomană, şi mai mult decât atât, din determinarea lor au avut puterea de a oferi locuri de muncă şi altora... Deocamdată au obţinut o păsuire de 30 de zile pentru a elibera spaţiul...
Întâmplarea de mai sus este doar o mostră ce dovedeşte strâmbătatea care stă la baza cutumelor din frumoasa noastră ţară. Vremurile pe care le traversăm mă obligă acum să privesc în faţă dezastrul din societatea noastră. Mii de români şi-au pierdut locurile de muncă. Întâi a fost decimat mediul de afaceri. Cei care au reuşit să rămână angajaţi au suferit întârzieri salariale şi diminuări drastice ale lefurilor. Aceştia nu au ieşit în stradă. Mai târziu a venit rândul bugetarilor. Nu există în interiorul meu resursa de a-mi spune că este drept să li se întâmple acelaşi lucru şi celor care şi-au ocupat joburile fiind membri de partid. Instinctul de supravieţuire i-a determinat pe oameni să aleagă varianta care părea să le aducă protecţie şi siguranţa viitorului. Nu am de ce să îi afurisesc nici pe poliţiştii care se înrudesc între ei. Până la urmă, aşa este societatea românească. Petrecem cel mai mult timp al zilelor la serviciu. Este deci firesc să se lege prietenii şi chiar legături de familie.
Dureros este faptul că românilor le-a fost ucisă iluzia speranţei. Politicienii, rotiţi la putere unii după alţii, nu au ales să păstreze măcar o aparentă decenţă, o tuşă de corectitudine. Dimpotrivă. În timp şi-au accentuat lăcomia şi comportamentul de prăduitori. Consider că marea noastră problemă este că nu avem stavilă la lăcomie, ci am dezvoltat cultura bufului masiv. Nu avem răbdarea de a urca treaptă cu treaptă şi nici decenţa de a ne mulţumi cu câte un leuţ câştigat zilnic pe o perioadă lungă de timp, conform viziunii afaceriştilor evrei.
Românii îi înjură acum cu sârg pe portocalii, anterior îi înjurau pe roşii. Opoziţia face trocuri mizere, luând românilor şi impresia că îşi aleg singuri candidaţii. Nici măcar înainte de a ajunge la putere nu au decenţa să îi mintă frumos pe conaţionali. Dacă tot ţintiţi ciolanul, măi băieţi, poate ar fi cazul să păstraţi o urmă de cavalerism, nu-i aşa? Nu ne daţi cu sictir, chiar înainte de a ne fi cerut voturile! Munciţi niţeluş şi mai curăţaţi-vă de stratul de jigodism. Hai, că se poate!
