Trăim într-o lume minunată, într-o Uniune minunată, într-o ţară minunată. O ţară unde noţiunile de „peşcheş”, „ciubuc”, „şpagă” ori „bacşiş” au devenit, mai ales în ultimele zile, mai răspândite chiar decât cele de „salariu” sau „leafă”. Şi asta pentru că mulţi funcţionari de-ai statului ăsta care se laudă că ar fi de drept, dar e mai mult „de strâmb” au început să considere salariul doar ca un supliment la deja tradiţionala şpagă. Cazul poliţiştilor de frontieră de la Siret nu e singular decât prin amploarea lui. Acolo era vorba de o instituţie care trăia, în cvasi-totalitatea ei, din şi pentru şpagă. Dar fenomenul nu e delor unul rar în România noastră balcanică.
Pentru că românii, aproape fără nicio excepţie, nu vor sa facă notă discordantă faţă de restul lumii, aşa că au ajuns să considere şpaga cam la fel de normală ca impozitele ori taxele plătite cu chitanţă în regulă la stat. De fapt, asta e şi singura diferenţă între impozite şi şpăgi - chitanţa.
Dăm şpagă oriunde ne-am duce: la ghişeul în spatele căruia tronează măria-sa funcţionarul, când intrăm într-un spital, când ne trimitem copilul la meditaţii - că aşa e „trendy” şi necesar -, când încercăm să ne „punem o pilă” pe la vreo instanţă de judecată sau la un avocat.
Şpaga a devenit mai mult decât omniprezentă în viaţa românului de rând sau de top. Unii dau şpagă pentru a scăpa de urmările nedorite ale vreunei afaceri făcute în ciuda şi dispreţul legii, alţii dau şpagă pentru a obţine un amărât de act care le trebuie la alt ghişeu unde alt funcţionar aşteaptă altă şpagă.
„Şi ce-i cu asta?”, vor întreba unii. Să dai şpagă a devenit un soi de sport naţional, o „Daciada” post-decembristă ai cărei „campioni” sunt însă nu românii de rând, ci taman cei din vârful piramidei puterii. Acolo, în aerul rarefiat al marilor afaceri ticluite de şefii politichiei, şpaga nu este considerată ceva dezonorant, deranjant sau imoral. Să iei - şi să dai - şpagă e la fel de firesc ca şi mersul la şedinţele de guvern şi de partid, ca şi lăfăiala perpetuă în fotoliile cu tapiţeria schimbată la fiecare debut de mandat parlamentar, ca să nu cumva să se molipsească actualul de apucăturile şpăguistice ale fostului.
Din păcate pentru românaşul de rând, interesat mai mult de păstrarea locului de muncă şi de cum să evite să se îmbolnăvească prea des din cauză că nu are bani suficienţi pentru a mânca aşa cum trebuie, şpaga îşi schimbă caracteristicile pe măsură ce coboară dinspre elite spre plebe. Puterea exemplului funcţionează perfect de sus în jos, aşa că şpagă cer (şi primesc, cum altfel?) şi medicii, şi profesorii, şi conţopiştii care îţi şoptesc că pot să „te rezolve” mai repede, şi poliţiştii, până şi preoţii. Toţi dau vina, pentru apucăturile astea ale lor, pe sistem şi pe „greaua moştenire comunistă”. O fi, dar asta înseamnă şi că toţi aceşti primitori de şpagă recunosc, indirect, ceea ce sunt: nişte comunişti care se simţeau extrem de bine pe vremea „fostului”. Şi cum să se mai schimbe cineva la vârsta lor? Vorba ceea: o viaţă are omul. O viaţă şi o şpagă.
