Privesc cu bucurie cerul pe care străluceşte vesel soarele - „Allah hu Akbar!” şoptesc acum în rezonanţă cu egiptenii. Într-adevăr, „Dumnezeu este Mare!” – căci asta vrea să spună rugăciunea lor, pe care acum o rostesc recunoscători. Şi Dumnezeu le zâmbeşte acum. După ce ani de zile i-a alinat, i-a purtat în braţe pe cei prea sleiţi, le-a şters lacrimile, le-a dat forţa să îndure opresiunile. Acum dansează alături de ei, pentru o clipă de răgaz.
Lumina străpunge perdeaua de Întuneric ce acoperea lumea islamnică, iar eliberarea se produce ca o scânteie propagată, aşa cum a căzut în ’89 Cortina de Fier din Europa. Chiar dacă unii dintre noi doar ne doream, „naiv”, fără să sperăm prea mult, însă, eliberarea Egiptului, Dumnezeu ne arată măreţia Sa, forţa Sa ce disipă întunericul, răul.
Nu ştiu cât de mult se va deschide societatea lor, cât de permisivă va deveni, ori dacă armata va aduce – Doamne fereşte! – o dictatură militară ori poate că vor avea şansa unei „turcii” a cărei modernizare a început secolul trecut prin Kemal Ataturk.
Poate că peste douăzeci de ani egiptenii nu îşi vor regreta despotul, tânjind la revenirea lui, asemenea unui procent covârşitor de români care l-ar vota pe Ceauşescu. Cert este, însă, că egiptenii au mai oferit umanităţii o mostră din măreţia fiinţei lor naţionale. Au avut determinarea să îi arate pantofii lui Mubarak.
Poate că noi nu înţelegem gestul apostrofării cu pantoful, poate privim ciudat şi asemuim acest gest cu cel al copiilor în momentele lor de nervozitate. Şi ei îşi scot pantofiorii din picioare şi dau cu ei de pământ cu toată forţa lor, punctând decişi dezaprobarea pentru ceva. Dar apostrofarea colectivă cu pantoful, rugăciunile colective, determinarea colectivă au avut forţa „mutării munţilor”, a muntelui opresiunii acelui dictator.
Noi am uitat... Am redevenit mioritici şi acceptăm tot felul de nedreptăţi. Iar cei care îşi uită istoria riscă să o repete. Ceauşeştii au înmugurit la conducerea teatrelor, firmelor, pe oriunde. Îi suportăm pe tirani ani de zile şi primii care se revoltă nu au parte de susţinerea colectivă, ci colectivul îi priveşte drept nebuni.
Însă orice dictatură se termină. Mai devreme sau mai târiziu. Am vrea să se întâmple imediat, într-o clipă. Se întâmplă într-o clipă, în cea care a fost scrisă să fie. Căci lupta de pe Pâmânt este reflexia celei purtată în alte planuri, subtile, între Bine şi Rău. „Allah hu Akbar!” – „Dumnezeu este Mare!”
