Nu spun o noutate, desigur. Şi nu e o noutate nici faptul că nu există şanse să se facă bine. De ce? Pentru că nu sunt „doctori” pentru asta. Avem doar „profesori-doctori”, adică teoreticieni. Că la dat din gură suntem al naibii de buni!
Mereu am considerat că politicienii nu pot fi băgaţi toţi în aceeaşi oală. Sunt convinsă că, măcar la începutul carierei, unii dintre ei, au pornit cu intenţii bune. Din păcate, bunele intenţii s-au pierdut undeva pe drum. Probabil că nici măcar nu şi-au dat seama când s-a întâmplat de s-au alăturat „turmei”. De vină e mediul în care au intrat, „virusat” serios de legislaţie şi de colegii „cu vechime”.
O vreme nu m-a interesat clasa politică decât din punct de vedere jurnalistic, tratându-i pe politicienii vremii ca surse de informaţii şi atât. Pe unii i-am plăcut, pe alţii i-am antipatizat din prima sau antipatia s-a instalat pe parcurs. Tot pe parcurs am început să privesc şi eu cu alţi ochi clasa politică. Am început să fiu mai atentă la oamenii acestei caste şi la evoluţia lor. Spre exemplu, prin anul 2000 am luat contact prima oară cu un proaspăt politician care s-a dovedit a fi o revelaţie pentru mine. Avidă de informaţii din domeniul administrativ, l-am „stors” efectiv de informaţii „la prima mână”. În fiecare weekend călcam pragul sediului de partid şi, invariabil, îl găseam acolo, ţinând audienţe, analizând legi... Petrecea mult timp explicându-mi artcolele noi din proiectele de legi şi povestindu-mi despre dezbaterile din comisiile parlamentare, aşa că şi materialele mele erau extrem de bine documentate şi pe înţelesul omului de rând, care ştia ce şi cum să ceară pentru modificarea proiectului sau la ce să se aştepte odată cu apariţia legii. Politicianul de care vă vorbesc - al cărui nume nu-l voi dezvălui, pentru că el e doar un exemplu, nu urmăresc a-l face de râs - îmi făcea copii după proiectele de legi, cu adnotările făcute pe margini, şi era mereu dornic să vorbească despre activitatea din Parlament. Cu trecerea timpului, lucrurile s-au schimbat văzând cu ochii. Au apărut funcţiile, privilegiile, anturajul select, dar şi alte elemente care l-au făcut să-şi schimbe optica. Partidul îi cerea „sacrificii”, compromisuri, bani şi crearea de legături noi, ciudate. A început, aşadar, să nu mai fie atât de deschis în relaţia cu presa. Mai rău e că a rărit până la dispariţie relaţia cu oamenii de rând, pe care îi întâlnea doar atunci când „partidul o cerea”: la şedinţele de partid de la sediu sau din judeţ, la rarele audienţe şi în vizitele electorale. Nu mi-a mai plăcut acest om, aşa că am rărit relaţiile cu el. Ne întâlnim foarte rar şi nu mai avem subiecte de conversaţie, pentru că eu am rămas „la talpa ţării” iar el e „politician de Bucureşti”. Nu mai ştie mare lucru despre Galaţi şi despre oamenii de rând. Am încercat acum ceva vreme să leg o conversaţie cu acest om, vorbind despre o chestiune importantă în plan local, dar, spre uimirea mea, după o pauză debusolantă, de câteva secunde, mi-a răspuns făcând referire la Băsescu, Udrea şi Dragnea. Pentru el nu mai există omul de rând, există doar politica la nivel înalt.
Am divagat poate prea mult, dar am vrut să fac o introducere pentru ceea ce spun acum: le recomand politicenilor, de la orice nivel şi cu orice vechime sau funcţie, să coboare jos din turn şi să miroasă balega. Le recomand, spre exemplu, să circule preţ de câteva ore, incognito, cu un autobuz. Pentru mine, drumul de dimineaţă cu autobuzul, preţ de doar trei-patru staţii, e o lecţie de viaţă pe care mi-o rezerv zi de zi. În majoritatea zilelor cobor din autobuz tristă sau indignată, pentru că văd cum s-a degradat societatea, la toate nivelurile de vârstă, dar sunt şi zile în care capăt speranţă. Din păcate, cei aleşi să conducă această societate nu circulă cu un mijloc de transport în comun cu anii iar unii n-au mai făcut-o de decenii, deci nu ştiu pe cine conduc.
