Protestele care se desfăşoară, de aproape două săptămâni, în mai toate oraşele mari din ţară, au reuşit să arate lumii şi o altă faţă, nu neapărat mai democratică, ci mai degrabă lehămesit-apatică. Miile de demonstranţi, care-şi strigau în stradă cele mai felurite nevoi, au demonstrat (ca să fac un involuntar joc de cuvinte) că „strada”, „poporul” (cum le place politicienilor să ne alinte la fiecare alegeri) e un soi de organism multicelular mânat de nevoi cu totul diferite. În esenţă, cerinţa primordială a manifestanţilor viza „eliminarea” politică a celor care au condus cu brio ţara asta spre prăpastia socială. Dar şi alte nemulţumiri răbufneau prin motivul principal al protestelor. Se cereau (şi încă se mai cer, de către cei care continuă să demonstreze) pensii mai mari, crearea de locuri de muncă, bugete mai mari pentru învăţământ, sănătate etc, condiţii de viaţă umane şi tot aşa.
În principiu, cam aşa ar şi trebui să arate revendicările unui popor băgat cu destoinicie în rahat de toţi guvernanţii şi politrucii care s-au perindat la putere în ultimele decenii. Că nu poate zice nimeni că numai „ăla” ar fi fost vinovat pentru toate relele, pe când „celălalt” e mai uscat şi mai curat ca un pempărs încă nefolosit. Dar, în fine, aşa e la protest.
În schimb, două aspecte m-au cam băgat în încurcătură. N-am fost la Bucureşti, să văd cu ochii mei cine sunt cei care protestează acolo, dar la Galaţi, cel puţin, am observat în rândul vajnicilor protestatari destule figuri care numai a „popor obidit” nu arătau. Aş înţelege un pensionar care protestează pentru că pensia de 500 de lei nu-i ajunge nici ca să-şi cumpere un sicriu în rate, ori un şomer care a încercat să se angajeze pe indiferent ce post, dar n-a fost primit pe motiv că-i „prea bătrân” la cei 40 de ani pe care îi are, dar nu pot pricepe în ruptul capului ce revendicări sociale poate susţine unul care se lamentează cât îl ţin plămânii că nu-i ajunge pensia de 2-3.000 de lei, ori un individ care n-a muncit o oră în viaţa lui, iar acum vociferează că faimoasa „pensie socială” de 350 de lei îi este insuficientă pentru un trai decent.
În ce priveşte al doilea aspect, care nu neapărat m-a nelămurit, ci mai degrabă mi-a lăsat un gust amar în suflet, acel aspect a fost sintetizat foarte bine de un protestatar anonim din Piaţa Universităţii: „Şi după ce-i dăm jos pe ăştia, pe cine dracu' punem în locul lor?”. Chiar aşa: unde naiba găsim acei oameni politici - că de politicieni şi politruci ne-am săturat - cărora să le încredinţăm misiunea aproape imposibilă de scoatere a ţării din marasmul actual? Să importăm nişte nemţi, ori nişte japonezi? Haida de! Ãia o să ne pună la muncă, nu la furat ori la stat cu mâna întinsă a milogeală. Şi atunci, ce facem? Cu cine naiba votăm?
