Ieri am fost la manifestările de la statuia lui Cuza. Mi se întâmplă rar să ies pe teren, din lipsă de timp. Mi-aş dori să mi se întâmple mai des să pot ieşi să văd cu ochii mei şi să aud cu urechile mele, dar... În fine... Ieri dimineaţă am plecat de acasă către redacţie cu un gând ferm: să „bag viteză” la chestiunile birocratice şi să pot pleca după prânz. Nu ştiu ce m-a apucat. Poate pentru că era soare, poate pentru că mi se acrise mie de calculator, poate pentru că mă năpădise un sentiment de patriotism... cert este că înainte de ora 13 eram deja la statuie. Spre surprinderea mea, era lume multă, în mare parte copii şi tineri. M-am prins repede că am în faţă rezultatul unei mobilizări de forţe, dar nu m-a deranjat. Erau atât de frumoşi cei mici, cu steguleţe şi pamblici tricolore! Mi-a plăcut şi faptul că tinerii, la fel de gălăgioşi cum îi ştim, au avut totuşi răbdare, ba chiar erau plini de curiozitate. Din păcate, nu prea au avut ce să vadă.
Acum... eu înţeleg, la modul cât se poate de serios, faptul că prefectul a fost nevoit să renunţe la balul de caritate, care, la drept vorbind, nu era o idee rea. Nu era, însă, momentul... Ce n-am înţeles eu este de ce a trebuit să fie privaţi gălăţenii de frumuseţea omagierii. Dacă vă amintiţi, anul trecut am avut trăsură, am avut actori care îi întruchipau pe Cuza,pe Moş Ion Roată... Au avut ce vedea cei mici, au avut ce povesti acasă, dacă tot au stat în ger. Şi anul trecut a fost ger, nu soare, ca acum!
Ieri nu m-a trecut niciun fior de mândrie naţională. Îmi e jenă să o spun, dar ieri mi-a fost ruşine. Mi-a fost ruşine pentru că am citit în ochii oficialilor că ce fac acolo e doar un punct din agenda zilei, că îi mănâncă tălpile să plece, dar mai ales am citit surprindere pentru faptul că nu a huiduit nimeni. Mie mi-a plăcut că nu a huiduit nimeni. Cine dorea să o facă, putea alege sediul Prefecturii, unde se aflau pensionarii. La statuia lui Cuza a fost nevoie de respect şi puţină demnitate. Aşa văd eu lucrurile. Din acest motiv, le-aş da un 10 cu felicitări organizatorilor pentru că au scos din program discursurile politicianiste. Am zis că le-aş da o notă maximă, dar n-o fac. N-o fac pentru că s-a simţit în aer frica. Înainte se citea pe faţa lor doar blazarea şi lipsa de respect. Acum am văzut nişte omuleţi care doreau să fie oriunde, numai acolo nu. Pe unii dintre ei îi plac, am relaţii cordiale cu ei, pentru că sunt oameni de cuvânt şi cu bun simţ. Pe alţii... Din fericire, mare parte dintre ei au lipsit ieri de la omagierea Unirii. Mai bine. Mi-aş dori să lipsească „forever”, dar nu avem noi norocul ăsta, să înţeleagă că nu-i mai doreşte nimeni şi să se retragă.
A, era să uit de o altă desfăşurare de forţe la statuia lui Cuza: Eugen Durbacă şi membrii săi de partid. Ştiu că nu e corect să-i dau numele, atât timp cât nu l-am dat şi pe al celorlaltor participanţi, dar... ce să-i faci, dacă a fost unic în felul său?! Voi da, însă, un semn de corectitudine, în sensul că nu voi comenta nici pozitiv nici negativ ce au făcut conservatorii acolo, ci voi spune doar atât: au aşteptat să depună buchetele de flori toţi ceilalţi, apoi s-au încolonat şi au depus buchetele, respectiv garoafele pe care le aveau în mână fiecare dintre zecile de membri de partid.
Una peste alta, mie mi s-a părut o omagiere forţată şi fadă. Dacă nu ar fi fost zecile de oameni care s-au prins în horă, aş fi plecat chiar dezamăgită.
