Zilele trecute, ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, „emana” încă o mostră de gândire cinico-filozofică: cică în România nu există o criză alimentară, ci una a puterii de cumpărare. De acord, lucrul ăsta îl vede oricine mai are curajul să intre într-un supermarket ori să se preumble vreo juma' de oră prin cea mai apropiată piaţă. Nu trebuia să ne mai spună mai-marele peste tarlale că românii se transformă, pe zi ce trece, într-o naţie de privitori şi nu de consumatori. Şi această „evoluţie” (deşi un termen mai potrivit ar fi involuţie) cică nu s-ar datora statului, ci economiei libere, de piaţă. Ca să se spele pe mâini mai rapid ca Pilat, ministrul a adăugat că statul nu are ce să le facă celor care pun cu osârdie umărul pentru ca traista de cartofi să ajungă, de la 70 de bani (cu cât o dau producătorii ori cu cât e adusă de prin Germani, Egipt sau Bulgaria) la 3-4 lei în magazinele cele frumos luminate. E drept, e democraţie şi piaţa funcţionează după principiul cererii şi al ofertei. Însă dacă statul nu poate impune preţul corect, ar putea, totuşi, să mai „amputeze” lanţul nesfârşit al intermediarilor, care fac preţurile să crească mai ceva ca Făt Frumos, pentru folosul propriului lor buzunar. Dar, evident, aşa ceva nu se poate face de către niciun guvern perindat la putere din '90 încoace, pentru că majoritatea intermediarilor sunt apropiaţi ai puterii, nu alde comerciantu' Gică de la Strâmba de Sus.
Din păcate, intermediarii nu sunt singura problemă a României, şi nici cea mai mare. Mult mai grav este un alt aspect, pe care guvernanţi se feresc însă să-l pomenească în discursurile lor mai mult sau mai puţin electorale. Este vorba de sărăcia tot mai accentuată a populaţiei, pentru care conceptul de „trai decent” devine din ce în ce mai apropiat de povestirile science-fiction decât de realitatea de zi cu zi. Recent, o analiză a organismului european care se ocupă cu statistica „bunăstării” în UE arăta că România are cea mai scăzută „limită de sărăcie” dintre statele Uniunii Europene, de numai 334 de euro, faţă de următoarea „clasată”, Bulgaria, unde limita de sărăcie se situează la 490 de euro, ori de fostele „colege” din blocul Tratatului de la Varşovia - Polonia (685 de euro), Slovacia (707) sau Cehia (1020 de euro).
Căror factori se datorează acest lucru? E greu de făcut o listă completă. La prima vedere, calicirea românilor are la bază valoarea foarte mică (în raport cu preţurile) a salariilor şi a celorlalte venituri perioadice (pensii, alocaţii etc.). La o analiză mai atentă, se observă însă că un rol important îl are şi discrepanţa salariilor obţinute de diferitele categorii profesionale, în funcţie de ramurile economice, de servicii sau administrative în care activează. Cu alte cuvinte, unii câştigă prea mult fără să merite, alţii câştigă prea puţin, deşi ar merita. Iar asta se traduce prin faptul că salariul mediu net actual (care a fost de 1411 lei în februarie a.c.) trimite automat în sărăcie familia-tip, de dou adulţi şi doi copii minori, după care se calculează standardele nivelului de trai în UE. Şi mai zic unii că o să trăim bine. Poate pe lumea cealaltă...
