Victor Hugo zicea cândva că, dacă ajung să se revolte babele şi copiii, e clar că societatea respectivă este în disoluţie. O altă zicere, devenită truism, ne recomandă să respectăm trecutul, să învăţăm din el, în caz contrar, prezentul e naşpa, iar viitorul şi mai naşpa, întrucât nu se mai prea poate întrezări. În societăţile acelea aşezate, seniorii au respectul întregii comunităţi, iar ei înşişi chiar aduc dovada respectabilităţii. Adevărate surse de inspiraţie, dispuşi să îşi ofere cunoaşterea acumulată celor tineri, care se grăbesc să le fie discipoli.
În minunata noastră urbe, dar şi în ţară, din nefericire, bătrânii îşi dau în stambă cu osârdie. Nu insist asupra acestui fapt, căci am avut şi eu bunici, şi voi fi eu însămi într-o bună zi, cu voia lui Dumnezeu! Fie o băbuţă veselă, fie o hoaşcă acrită şi plină de răutate, depinde evident, ce voi alege, nu-i aşa?! Căci vrem sau nu să recunoaştem, reprezentăm suma alegerilor făcute. Dar sper să nu îi urăsc pe copii şi pe cei tineri, aşa cum se întâmplă cu actuala „generaţie” de bunici.
Mi s-a acrit să tot privesc la politrucii cei distrugători de neam. Închid hotărâtă tembelizorul, pe care oricum mâine îl voi redeschide, căci un om informat face mai mult decât 100 de… neinformaţi. Mi se strânge inima să tot văd copii amărâţi pe care nu îi pot ajuta şi, în general… aş vrea o societate normală, aşa, în accepţiunea celor de pe vremea bunicii, ori chiar a străbunicii, pe acolo…
De ce mă enervează atât de mult politrucii? Cred că ar trebui să se retragă şi să ne lase în plata Domnului. Aş prefera să se aşeze în scaunele lor oameni conştienţi de responsabilitatea locului pe care îl ocupă, de faptul că depind de ei destinele atâtor oameni, care trebuie să se dezvolte şi să prospere aici, cu toţii, şi să nu fie îndemnaţi să plece în altă ţară. Mai bine ar pleca EI! Cu tot neamul lor cu tot! Nu-i aşa?! Căci noi vrem să stăm în ţara noastră, să prosperăm într-o societate care se îmbunătăţeşte de la o generaţie la alta.
În sufletul meu mai există speranţa, căci mai avem profesori universitari redutabili, octogenari pe care ăştia vor să îi trimită acasă, dar ei conduc doctoranzii chiar şi fără bani! Ei ne conjură acum să asimilăm cunoaşterea pe care au acumulat-o. Vor să ne-o împărtăşească, dar durerea din sufletul lor este că unii nu şi-au găsit încă discipolii, aşa că de aici vine temerea lor, că nu vor mai avea răgazul să ofere tot ce au acumulat. Promoţiile de elevi care intră în facultăţi se dovedesc tot mai slabe şi de aici durerea că neamul ăsta pare să îşi rupă continuitatea strălucirii sale. Dar punem pariu că noi vom străluci, din nou?! Aşa că acum vă propun: hai să nu ne mai aruncăm în Dunăre, ci să o privim cât e de frumoasă! Cu speranţă, să ne apropiem de venerabilii noştri maeştri, pentru ca ei să aibă un crepuscul glorios, liniştit, cu satisfacţia că au lăsat în urmă mlădiţele ce vor deveni copacii viguroşi pe care îi visează.
