Atât de tare m-a scârbit politica ultimelor săptămâni, încât mă bate tot mai abitir gândul să părăsesc această ţară. Până atunci, însă, îmi voi face treaba de jurnalist cu o oarecare răceală, în sensul că voi analiza lucrurile la modul obiectiv, dar nu fără a-mi expune punctul de vedere, pentru că dreptul la opinie încă nu mi l-a luat nimeni.
Am aruncat o privire în arhivă, creând un istoric al alegerilor din ultimii ani pentru a analiza participarea la urne. Am observat că cea mai slabă prezenţă la vot s-a înregistrat la alegerile europarlamentare din 2007 (din totalul de 18.224.597 de alegători înscrişi pe listele electorale s-au prezentat la urne 5.370.171, ceea ce înseamnă abia 29,46%), dar peste tot în Europa alegerile pentru Parlamentul European sunt cele mai puţin interesante. Alegerile locale sunt, în schimb, peste tot, mult mai stimulatoare. De exemplu, la alegerile locale din 2008, prezenţa la vot a fost, în primul tur de scrutin, de 49,38%. În acelaşi an, alegerile pentru Parlament înregistrau un minim încă neegalat: s-au prezentat la urne 7.238.871 de alegători din totalul de 18.464.274 de cetăţeni înscrişi în listele electorale, adică abia 39,2%. În 2009, la alegerile prezidenţiale, care prezentau din nou o miză politică interesantă pentru popor, prezenţa la urne avea să crească (în turul al doilea s-au prezentat la urne 56,99% dintre alegători). De atunci se manifestă o tendinţă crescătoare a interesului alegătorilor pentru politică. La alegerile locale de anul acesta, prezenţa la vot a fost de 56,39%, mai mult decât acum patru ani şi aproape la fel de mult ca la alegerile prezidenţiale din 2009, când Băsescu a câştigat al doilea mandat.
Ne-am putea aştepta ca, în condiţii normale, referendumul din 29 iulie să suscite un mare interes şi prezenţa la urne să fie mare. Este adevărat că în 2007, când s-a desfăşurat un referendum similar, numărul votanţilor a reprezentat doar 44,45% din totalul alegătorilor (24,75% au spus DA demiterii, 74,48% au spus NU). Totuşi, comparaţia cu referendumul din 2007 nu este prea relevantă, pentru că atunci nu a existat nicio condiţie de validare şi cei care erau într-o mai mare măsură motivaţi să vină la urne erau susţinătorii preşedintelui. În orice caz, niciuna din părţi nu era deloc interesată să boicoteze referendumul. Nivelul înalt al absenteismului s-a explicat exclusiv prin dezinteresul cetăţenilor faţă de o problemă percepută mai curând ca una politică, prea puţin interesantă pentru populaţie.
Anul acesta lucrurile nu se mai prezintă la fel. Din motive diverse, preşedintele suspendat are o cotă scăzută de încredere în rândul populaţiei. Cei care sunt motivaţi să vină la urne sunt, de astă dată, adversarii preşedintelui suspendat. Cei care îl susţin pe preşedinte, din clasa politică, au ales boicotul. Cum va influenţa acest lucru prezenţa la urne în această duminică... vom vedea. Eu sunt convinsă de un lucru: după referendum, Traian Băsescu va putea spune că milioanele de oameni care nu s-au prezentat la urne l-au dorit înapoi la Cotroceni, la fel ca cei care au votat NU. O minciună caracteristică celor din clasa politică, desigur... Dar ce mai contează?!
Am aruncat o privire în arhivă, creând un istoric al alegerilor din ultimii ani pentru a analiza participarea la urne. Am observat că cea mai slabă prezenţă la vot s-a înregistrat la alegerile europarlamentare din 2007 (din totalul de 18.224.597 de alegători înscrişi pe listele electorale s-au prezentat la urne 5.370.171, ceea ce înseamnă abia 29,46%), dar peste tot în Europa alegerile pentru Parlamentul European sunt cele mai puţin interesante. Alegerile locale sunt, în schimb, peste tot, mult mai stimulatoare. De exemplu, la alegerile locale din 2008, prezenţa la vot a fost, în primul tur de scrutin, de 49,38%. În acelaşi an, alegerile pentru Parlament înregistrau un minim încă neegalat: s-au prezentat la urne 7.238.871 de alegători din totalul de 18.464.274 de cetăţeni înscrişi în listele electorale, adică abia 39,2%. În 2009, la alegerile prezidenţiale, care prezentau din nou o miză politică interesantă pentru popor, prezenţa la urne avea să crească (în turul al doilea s-au prezentat la urne 56,99% dintre alegători). De atunci se manifestă o tendinţă crescătoare a interesului alegătorilor pentru politică. La alegerile locale de anul acesta, prezenţa la vot a fost de 56,39%, mai mult decât acum patru ani şi aproape la fel de mult ca la alegerile prezidenţiale din 2009, când Băsescu a câştigat al doilea mandat.
Ne-am putea aştepta ca, în condiţii normale, referendumul din 29 iulie să suscite un mare interes şi prezenţa la urne să fie mare. Este adevărat că în 2007, când s-a desfăşurat un referendum similar, numărul votanţilor a reprezentat doar 44,45% din totalul alegătorilor (24,75% au spus DA demiterii, 74,48% au spus NU). Totuşi, comparaţia cu referendumul din 2007 nu este prea relevantă, pentru că atunci nu a existat nicio condiţie de validare şi cei care erau într-o mai mare măsură motivaţi să vină la urne erau susţinătorii preşedintelui. În orice caz, niciuna din părţi nu era deloc interesată să boicoteze referendumul. Nivelul înalt al absenteismului s-a explicat exclusiv prin dezinteresul cetăţenilor faţă de o problemă percepută mai curând ca una politică, prea puţin interesantă pentru populaţie.
Anul acesta lucrurile nu se mai prezintă la fel. Din motive diverse, preşedintele suspendat are o cotă scăzută de încredere în rândul populaţiei. Cei care sunt motivaţi să vină la urne sunt, de astă dată, adversarii preşedintelui suspendat. Cei care îl susţin pe preşedinte, din clasa politică, au ales boicotul. Cum va influenţa acest lucru prezenţa la urne în această duminică... vom vedea. Eu sunt convinsă de un lucru: după referendum, Traian Băsescu va putea spune că milioanele de oameni care nu s-au prezentat la urne l-au dorit înapoi la Cotroceni, la fel ca cei care au votat NU. O minciună caracteristică celor din clasa politică, desigur... Dar ce mai contează?!
