Cuptorul din calendare stă să se sfârşească, după ce ne-a adus în acest an caniculă şi circ cât a cuprins. Plantele s-au tot uscat zilnic, şi proporţional cu uscăciunea de pe terenuri au crescut dozele de aberaţii prezidenţiale. Pierderea asta a „uzului raţiunii” o fi efect al caniculei. Luna aceasta, preşedintele ales şi suspendat a dat tot felul de dume, prin care se autoincriminează. Reamintesc dezvăluirea privind cafeaua băută cu doi judecători înaintea numirilor prezidenţiale a unor personaje cu putere înaltă de decizie în justiţie. Preşedintele nostru a făcut atâtea gesturi stranii, printre care smulgerea din braţele mamei a unui copil, amintind de obiceiurile fostului dictator Ceauşescu, care ţinea copii în braţe. Imaginea a contrastat şocant şi cu povestea „pixelului albastru”, imagini explicate abracadabrant de fostul ministru Funeriu. Oricât explicase Funeriu, cert e că un copil îşi luase în avans o chelfăneală de la un ins ce se dorea preşedintele ţării... Preşedintele suspendat şi-a dat cuvântul că nu ar vrea să câştige „la masa verde” prin invalidarea referendumului, apoi s-a răzgândit şi răsucindu-se cu PDL cu tot, îndeamnă la neparticiparea la vot efectivele loiale de partid şi simpatizanţii. Îndemnul de acum este opus faţă de cel de acum câţiva ani, când chema decis conaţionalii la vot.
Toate aceste zbateri iraţionale par a fi agăţarea cu unghiile, disperată, de un scaun, a unui personaj politic foarte abil cândva, intuitiv, maestru al manipulărilor, care simţea masele şi reuşea să le câştige cu uşurinţă simpatia. De la Ceauşescu, România a avut preşedinţi care au reuşit să îşi elibereze fotoliul ocupat doar împreună cu o porţie de oprobiu public. „Bunicuţa” de la Cotroceni, Ion Iliescu, înscăunat cu cote înalte ale votului popular a plecat urmat de antipatia multor români. Chiar şi Emil Constantinescu, cel „învins de servicii”, şi-a sfârşit mandatul contorizând antipatie populară. Şi asta nu pentru că ar fi avut cine ştie ce gesturi condamnabile, ci pentru că venise la putere pe valul unei încrederi populare masive. Au greşit miniştrii săi, dar cel care a plătit fără drept de apel a fost Constantinescu. Apoi românii nu au mai vrut preşedinte bun de scos în lume, ci un ins din popor, „de-al nostru”, şmecheraş. Ne-a ieşit şmecheria prezidentului pe nas! Însă, condiţie a maturizării noastre ca naţie, probabil aveam cu toţii nevoie să învăţăm această lecţie.
De ce este nevoie să ieşim la referendum? Pentru ca oricare dintre viitorii locatari ai Cotrocenilor să ia aminte că este slujbaşul conaţionalilor, iar poporul nu poate fi cârpa de şters şoşonii preşedintelui. Viitorii preşedinţi trebuie să ţină cont că acest popor nu trebuie adus în sapă de lemn, minţit, chinuit, jumulit, timp în care apropiaţii săi să se îmbogăţească pentru 'jdemii de generaţii. De aceea trebuie să vină oamenii la vot. Printre altele, şi pentru că votul este un drept stipulat în Constituţie, se regăseşte în orice ţară democratică, şi nimeni nu le poate lua oamenilor acest drept, doar aşa, „de şmecher”!
Poate că va mai trece apă pe Dunăre până când noi, românii, să îi urăm „pensie plăcută!” celui care ne-a fost preşedinte, iar paşii săi din urmă să nu fie însoţiţi de afuriseniile masive ale norodului, ci de câteva gânduri bune.
