Quo vadis, Românie?

Pentru că tot au ajuns chinezii să fie la modă în aceste vremuri, merită să ne amintim o veche urare a celor care au înălţat Marele Zid: „Fie să trăieşti vremuri interesante”. Şi, ca un făcut, în România asta amărâtă, vremurile pe care le trăim sunt din ce în ce mai interesante. Criza economică pare că nu se mai sfârşeşte şi acaparează din ce în ce mai multe sfere ale vieţii de zi cu zi, politichia se face tot mai ciudată şi îşi dă arama pe faţă din ce în ce mai des, salariaţii (cei care au norocul să fie încă angajaţi undeva) aşteaptă tot mai mult să primească amărâtele de lefuri, iar pensionarii se roagă să nu moară acum, pentru că sicriele sunt prea scumpe, iar locurile în cimitire au ajuns mai scumpe decât un apartament ultracentral. Cât despre preţuri... Ehei, preţurile se „aliniază” cu cele din UE, uitând că românul nu câştigă nici într-un an cât neamţul într-o lună (mă rog, cu excepţiile de rigoare - n-o să-i băgăm în oala mare a amărâţilor şi pe „băieţii deştepţi” care s-au învârtit de un post hiper-plătit de tăietor de vegetaţie pentru patrupede prin vreo agenţie de-a onorabilului Boc). Ba, în unele cazuri, preţurile au luat-o chiar înaintea celor din „lumea bună” şi civilizată a Uniunii Europene, aşa că la noi somonul (deh, aliment de lux, ar zice unii...) costă mai mult decât în Belgia, iar gazele (astea nu mai sunt de lux - decât pentru noi) se duc spre preţul celor din Danemarca ori Suedia...
E clar că direcţia în care ne îndreptăm nu este una bună, în ciuda asigurărilor de tot felul pe care obosesc să ni le prezinte mai-marii şi mai-micii zilei pe toate canalele mass-media. Ajungem din ce în ce mai mult o ţară bananieră, un stat pseudo-independent al Lumii A Treia, unde banii sunt specie pe cale de dispariţie pentru cei mai mulţi dintre noi. O atmosferă sumbră, cu orizonturi întunecate şi unde „luminiţa de la capătul tunelului” nu mai este percepută ca ieşirea din purgatoriu, ci doar ca lumina trenului care va da peste noi.
Am ajuns să ne închinăm la bănci, să cerşim un împrumut mereu reînnoit, şi asta nu pentru a ne cumpăra cine ştie ce limuzină, apartament sau măcar vreo plasmă în sufrageria rebotezată living (că românul, chiar mort de foame, tot ţine morţiş să fie „trendy”), ci doar pentru a ne plăti datoriile mai vechi, pentru a ne cumpăra mâncare sau îmbrăcăminte. Am ajuns să ne plătim îngropăciunea în rate, să cerem preotului leasing pentru slujbele de pomenire, desenăm crucea cu carioca pe piatra mormântului fiindcă e mai ieftin.
Iar în tot acest timp, cei puţini şi ajunşi, cei pe care nefericiţii de noi i-am pus în fruntea ţării, stau şi trag la aghioase prin parlament, prin guvern şi pe la preşedinţie, îşi fac jocurile şi îşi rezolvă „interesurile” (ca să parafrazez o „distinsă” europarlamentariţă de „succesuri”), fără a se îngriji nici cât negru sub unghie de poporul de amărâţi care îi ţine în spate şi le plăteşte salariile de „băieţi deştepţi”. Halal, Românie! Încotro te îndrepţi, oare?