A început războiul. Aeronave franceze, britanice şi americane au survolat cerul şi au presărat stropii ploii ucigaşe. Alte state şi-au oferit sprijinul imediat – Italia, Canada, Emiratele Arabe, Quatar. Practic, adoptarea rezoluţiei ONU de la Paris a format o uniune a statelor care încearcă să ajute poporul libian să îşi obţină eliberarea, pe care timp de o lună, prin opoziţia armată a rebelilor de la Bengazi, a demonstrat umanităţii că o doreşte. Rebelii şi forţele guvernamentale au continuat confruntările la sol, în timp ce trusturile media şi-au mutat jurnaliştii de război din Libia, la Tunis.
Privisem evoluţia situaţiei din Egipt, despre care vă împărtăşisem opiniile. Îmi lăsasem atunci inima să recunoască speranţa privind eliberarea lumii arabe, deşi raţional un asemenea vis părea o utopie. Rând pe rând, mai multe naţiuni arabe şi-au cerut şi au reuşit să obţină eliberarea. De prea mult timp îndurau cuminţi opresiunile, dar simţiseră că venise momentul în care să se opună continuării opresiunilor.
Aşa cum era de aşteptat, Muammar Gaddafi foloseşte poporul libanez drept scut pentru el, ce va fi carne de tun. Individul funcţionează conform tiparului oricărui dictator. Este pregătit să sacrifice copii şi femei, căci viaţa oricărei persoane ce alcătuieşte poporul său nu preţuieşte nimic pentru el. După ce s-a îmbogăţit sărăcindu-şi poporul, este firesc pentru el să le sacrifice acum inclusiv vieţile. Inoculându-le oamenilor mesaje de ură, Gaddafi îi trimite la luptă contra „cruciaţilor” care atacă poporul musulman credincios.
Naţiunile Unite au luat în calcul toate aceste considerente. Însă principiul neamestecului în treburile interne ale unei ţări a fost surclasat de cel al datoriei acordării sprijinului în cazul exprimării clare a unui popor privind dorinţa eliberării de dictatură. Războiul este soluţia finală, la care se ajunge după epuizarea tuturor soluţiilor diplomatice. Şi pentru că trecuse inclusiv vremea avertismentelor, ploaia ucigaşă a vorbit în locul cuvintelor. În faţa războiului nimeni nu se poate păcăli visând la victorie reală, căci toate părţile pierd. Nu importă atât creşterea preţului barilului de petrol ce va genera creşteri în lanţ de preţuri. Adevăratele pierderi, incomensurabile, constau în vieţile devastate ale unei lumi întregi. Cicatriciile războaielor se resimt de-a lungul a trei generaţii. Pierderea tatălui lasă o familie cu copii bulversaţi care nu mai pot avea modelul şi siguranţa dată de un tată, iar la rândul lor nu prea ştiu cum pot fi părinţi, şi cum ar trebui să funcţioneze o familie. Modelul se aplică exponenţial unei naţii întregi, sau şi mai grav, mai multora.
Din timp în timp, umanitatea ajunge la războaie. Aşa că alarmiştii care se tem că nu vor mai avea ce mânca din cauza suprapopulării planetei ar trbui să se tempereze. Cutremurele, tsunami, inundaţiile şi războaiele decimează populaţia planetei, aşa că ei nu vor crăpa de foame!
