Dând dovadă de o tărie (de caracter, ce credeaţi?) mai vârtoasă ca a lui Superman, onor-premierul Boc a arătat încă o dată, întregii Românii, că el nu-i omul care să fie dat jos din fotoliul de prim ministru de o nevolnică moţiune de cenzură. Nici de prima dintre ele, nici de cea de-a opta, că la atât s-a ajuns cu numărătoarea de către opoziţia care ştie una şi inutilă, indiferent de alianţele care se fac şi se desfac prin culisele partidelor politice.
Pentru că efortul opoziţiei de a-l da jos pe Boc et comp, deşi e demn de cauze mai bune, nu arată decât ce înseamnă, la noi, cele două talere ale politicii. Fie că vorbim despre opoziţie, fie despre partidele din arcul puterii, jocul politic pare să aplice două reguli eterne: cei de la putere fac orice ca să rămână acolo, iar cei din opoziţie încearcă, de câte ori pot, să-i dea jos. Veţi spune că, în fond, asta şi înseamnă jocul politic. În principiu, chiar aşa şi este. Numai că de multe ori contează şi felul în care este făcut acest „joc”. Pentru că dacă te încăpăţânezi să formezi tot soiul de alianţe contra naturii, cum au făcut mai deunăzi cei din PSD, PNL, PC, rezultatul oricărui demers al unei asemenea struţocămile politice va fi unul singur: o mare şi jumulită varză.
Iar circul care a avut loc ieri în Parlament, vizavi de asumarea răspunderii pe Codul Muncii, arată exact acest lucru. Pe tot parcursul adunării, forţele combatante au reuşit, cu mai multă sau mai puţină graţie, să reducă acest motiv primordial al însăşi moţiunii de cenzură la un simplu şi amărât pretext. Un pretext pentru asemuirea premierului cu o zburătoare tropicală, un pretext pentru trimiterea opozanţilor la cursuri despre arta plagiatului, un pretext pentru trimiterea lui Băsescu în lumea „caraghioşilor îngrozitori”, cum a făcut Crin cel cătrănit de Viktor Orban. N-au lipsit nici „pretextele” la ademenirea opoziţiei în aceeaşi tabără cu puterea, un „pretext” ilustrat cu deplină graţie de Sulfina Barbu: „Avem libertatea să facem ceea ce gândim că este mai bine pentu români”. Fiecare a înţeles ce a vrut din speech-ul ultra-profund al fostei ministrese.
Şi apoi, obosiţi de atâtea pretexte, distinşii noştri parlamentari s-au bulucit în grămadă ordonată la vot. Cu bile. Şi mare fâs a fost consfinţit cu deplină legalitate.
În concluzie, o dezbatere lungă, stufoasă, pe alocuri chiar aberantă, al cărei rezultat a fost cel scontat de multă vreme, adică zero. Parcă până şi instituţia moţiunii e cu un picior în groapă, aidoma multor componente ale societăţii româneşti (educaţie, sănătate, administraţie...). Acum, moţiunea tinde tot mai mult să se transforme dintr-un exerciţiu democratic de sancţiune, care arată puterea unui stat de drept, într-un soi de teatru ieftin, un kabuki mioritic, cu actori leşinaţi şi lipsiţi de orice talent.
Iar în urma tuturor acestor manevre inutile, dar zgomotoase, n-a rămas nimic. Ba nu, a rămas Emil Boc... Tot degeaba.
