„Fie să trăieşti vremuri interesante!”. Cam aşa suna o veche zicătoare chinezească, totodată filosofică şi ironică. Adică să ai parte fie de tot ce nu crezi că ţi se poate întâmpla, fie de lucruri mai plăcute, dar la fel de improbabile. Cam aşa ar putea să-şi ureze şi românii, unii altora, că tot se apropie iarna, si odată cu ea, vremea sărbătorilor. Nişte sărbători care par să fie, însă, tot mai îndepărtate, din prisma majorităţii românilor.
Iar dacă ne uităm prin jur, pe stradă, prin magazinele tot mai asemănătoare muzeelor, pe cine ştie ce canal de televiziune, ne putem lesne imagina că ne aflăm oriunde, numai în România, aşa cum o ştiam, nu. Am ajuns o ţară nu doar ciudată, ci de-a dreptul inumană. Căci, cum pot fi considerate aspecte umane conflictele, mai mult sau mai puţin mocnite din Parlament, din sânul partidelor de orice culoare politică, din Guvern, pe scurt din toate structurile unui stat ,care numai de drept nu mai e? Exemple sunt cu ghiotura: capii Poliţiei dau mâna cu capii reţelelor interlope, micii bişniţari transformaţi graţie unei pseudo-revoluţii în ditamai afaceriştii „respectabili”, specializaţi în acapararea firmelor cu japca, îşi fac treaba braţ la braţ cu politicienii veroşi, şeful statului îi acuză pe parlamentari că au fost ocupaţi numai cu mărirea salariilor şi pensiilor, în loc să eficientizeze cheltuielile bugetare, guvernatorul băncii centrale arată cu degetul spre populaţie, spunând că noi ne-am înglodat în datorii, singuri, şi nu băncile sunt vinovate pentru asta, şefii partidelor se învinovăţesc unii pe alţii de tot mai îndepărtata aderare a României la spaţiul Schengen... Într-un cuvânt, trăim cu adevărat nişte vremuri interesante. Atât de interesante, încât am fi preferat să le trăiască alţii...
Şi, cu toate acestea, cei care ne conduc nu par prea afectaţi de prelungirea, ce tinde spre nesfârşeală a recesiunii în care trăim. Nu, nu e criză, că de aia am scăpat, zic ai noştri lideri. Cum, nu se ştie, căci aceiaşi indivizi care se vor respectabili sunt mult mai interesaţi de afacerile proprii, de protejarea intereselor personale, de acoperirea micilor sau marilor găuri pe care le-au făcut ei sau cei ţinuţi la sânul lor, de făcut alte şi alte promisiuni mincinoase, cum că o vom duce atât de bine, încât n-o se ne mai ardă nici să murim, darămite să emigrăm prin Congo sau Albania.
Şi atunci, ce (ne) rămâne de făcut? Unii, destul de mulţi, vor spune: nimic. Însă nu trebuie să uităm că „nimicul” ăsta propovăduit în stânga şi-n dreapta de tot soiul de „binevoitori” ne-au băgat în - pe româneşte spus - rahatul în care ne zbatem acum. Evident, nu toţi, căci de fiecare dată când majoritatea o duce rău există şi o minoritate care se uită se sus la amărâţi şi rânjeşte în barbă, plină de fericire că i-a mai „dus” o dată pe fraieri. Fraierii care i-au ales.
