Deunăzi, preşedintele Băsescu declama, sus şi tare, că statul nu mai trebuie să susţină la infinit companiile proprii care sunt falimentare. Un demers corect, absolut normal într-o economie normală. Pentru că în mai toate ţările cu vechime într-ale capitalismului (evident, a capitalismului normal, nu a celui mioritic, pe care îl experimentăm noi de vreo două decenii), companiile de stat nu ocupă cine ştie ce poziţii privilegiate în mecanismul macroeconomic al ţării respective, ci se supun aceloraşi reguli ale cererii, ofertei şi eficienţei economice. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt rentabile, vine patronul (adică statul) şi le pune frumuşel în mână plicurile cu ultimul salariu, după care le urează succes (nu succesuri) în găsirea altui loc de muncă, dar neapărat în sectorul privat, că la stat respectivii salariaţi şi-au demonstrat cu prisosinţă „eficienţa”.
Aşa funcţionează un stat normal. Cum însă România noastră e normală doar prin prisma balcanismelor şi încrengăturilor de genul bisericuţelor de partid şi de clan, devine imediat evident că declaraţiile preşedintelui au tot atâtea şanse să devină realitate pe cât ar avea Gigi Becali să ajungă secretarul general al ONU sau Nuţu Cămătaru preşedintele FMI. Totuşi, merită remarcat faptul că spuselor preşedintelui li s-au succedat declaraţiile preşedintelui Senatului, pesedistul Mircea Geoană, care a afirmat că partidele politice ar trebui să lase din braţe „clanurile care sifonează banii publici”. Într-adevăr, asemenea consens întru propăşirea naţiei merită salutat. Când vor fi însă puse în practică sfaturile lui Băsescu şi Geoană, e ceva mai greu de estimat. Şi asta pentru că, dacă luăm la puricat fiecare judeţ, cu structurile administraţiei locale, ale filialelor zonale ale companiilor de stat şi ale fostelor regii de servicii comunale, vom vedea că posturile de conducere ale acestora sunt împănate, în proporţie covârşitoare, cu „oameni de bază” ai celor două partide. Evident, respectivii manageri, directori, şefi sau cum s-or mai fi numind ei nu au fost aleşi pe baza competenţei profesionale, ci în funcţie de devotamentul faţă de partid, că doar n-au fost puşi acolo să conducă o ditamai compania în folosul contribuabililor, ci al puşculiţei de partid, care devine tot mai fluturândă pe măsură ce se apropie anul electoral. Cazul concret al unei asemenea companii falimentare, la Galaţi, este arhicunoscut: Apaterm, furnizorul - până de curând - al apei calde şi căldurii pentru aproape tot oraşul, a reuşit „minunea” să acumuleze datorii de dimensiuni cosmice, dar şefimea nu a renunţat în ruptul capului la primele de neam prost trase pe motiv de - ţineţi-vă bine - „performanţă”! Şi acum se plâng că iminenta declarare a falimentului e doar o lucrătură politică a „duşmanilor de partid”. Cum să nu, că de aia toţi gălăţenii sătui să le umple buzunarele au pus mâna pe bomfaier şi au tăiat ţevile caloriferelor - erau „duşmani de partid”...
