Mă opresc din tumultul cotidian. Mă rup de mulţimea încrâncenată, tristă, îngândurată, îngrijorată de ziua de mâine, ridată şi îmbătrânită înainte de vreme... Mă doare să îi văd pe români copleşiţi... Cei care au evadat prin alte ţări au scăpat din capcana societăţii-malaxor. Nu mă plasez undeva deasupra societăţii, însă detest cu tărie lamentările, devenite sport naţional. Cui foloseşte să te tot vaieţi că nu ai ceva anume şi mai ales că nu ai bani? Dacă oboseşti pe cineva înşiruindu-i nenjunsurile tale, deodată acestea dispar? Nu dispar. Mă opresc deci din tumultul cotidian, mă aşez pe marginea drumului, comod, înnodându-mi picioarele confortabil, aşa cum obişnuiesc din când în când, şi privesc... Dacă aş fi fost japoneză în acestă viaţă probabil acum aş privi piatra crescând, aş auzi creşterea ierbii, aş bea un ceai verde dintr-o ceaşcă... căutând răspunsurile de negăsit. Întrebarea rezumat este: „quo vadis”? Nu am încă răspunsul spre ce mă îndrept eu, spre ce se îndreaptă poporul meu pe care deopotrivă îl admir dar îl şi detest fiindcă şi-a pierdut onoarea, esenţa. Concomitent cred cu încăpăţânare că sufletul românesc îşi va regăsi într-o zi matca, rădăcinile... mândria, înţelepciunea, setea pentru performanţă. Admit. Poate să pară că cer prea mult. Şi poate că această exigenţă se află pe o scară mult prea înaltă comparativ cu trendul din aceste timpuri. Poate că acest sentiment al datoriei pe care primii mei maeştri – dragii profesori din copilărie, care ne insuflau determinarea şi dorinţa de a ne depăşi limitele! - au pus amprenta pe învăţăcelul lor care şopteşte, până când şoapta se transformă în îndemn şi apoi în comandă dură: „hai că poţi!” Refuz să accept ideea că românii s-au manelizat complet, că au devenit nişte legume inerte, fără voinţă, aspiraţii, determinare, că şi-au băut şi afumat cu ierburi creierii, minţile şi voinţa, încât s-ar fi dezumanizat. Refuz s-o cred!
Dacă nu ai adormit încă citind şi ochii încă nu ţi-au fugit spre altceva, probabil că te întrebi la rându-ţi: ce i-o fi venit lu' tanti asta, ce-o fi lovit-o în cap?! Din când în când mă apuc să scriu despre cum cad frunzele din copaci... Iar aşa cum arătam anterior, acum a venit momentul să mă uit la natură... Cad frunzele şi această zi de toamnă, în care frunzele şi oamenii aleg să plece dintre noi, îmi dau starea de „quo vadis?”
Am văzut şi eu, ca mulţi dintre noi, plecarea unui model politic interbelic. Închide uşa în urma sa un ţărănist, Diaconescu. Şi parcă nu pentru a trage obloanele ţărăniste, ale unui partid care a susţinut monarhia, regalitatea, ci parcă pentru a închide uşa camerei unui timp apus. Încet-încet, oameni care au reprezentat modele au tot plecat dintre noi. În acelaşi timp cu ei pleacă acel parfum de epocă al manierelor; cu pălăriile ce acopereau zâmbete, sentimente; costumele lor de stofă înlocuite azi cu haine ce serveau înainte de lenjerie. Pe măsură ce ne-am dezbrăcat, parcă sufletele noastre au ieşit afară, aruncate pe asfalt pentru a fi călcate în picioare, abrutizate, distruse.
Şi totuşi eu mă încăpăţânez să cred că undeva, acolo, dincolo de ridurile timpurii, tristeţea şi grijile care îi acoperă pe concitadini şi conaţionali, sufletul românesc aşteaptă momentul în care îşi va reaminti de el. Hai că poţi!
