Luni dimineaţa şi, în funcţie de cum a bătut vântul, luni seara, străzile oraşului nostru surprindeau locuitorii, dar nu din cauza renovărilor desfăşurate într-un ritm incredibil de alert şi nici din cauza vreunui festival de muzică clasică, ci din cauza mirosului apăsător de bălegar. Se pare că n-a avut nimeni nicio şansă de a scăpa deoarece de la prima oră a dimineţii, când cei mai mulţi dintre noi am deschis ferestrele să aerisim casa, am fost luaţi prin surprindere de un „parfum” ciudat. Şi te întrebi confuz de ce miroase aşa. Răspunsul e destul de simplu: pentru că cineva, pe undeva prin apropiere, creşte animale… multe animale. Şi cum toate fiinţele după ce mănâncă mai trebuie să şi elimine, noi am aflat într-un mod prea brutal că sistemul lor digestiv funcţionează în parametri normali… dar se pare că îngrijitorii nu. Este singurul mod în care îmi pot explica de ce există zile din acestea în toiul verii, când numai de stat cu geamul închis nu-ţi arde, şi când totuşi ceva atât de dezagreabil îţi strică cheful pentru micul dejun şi probabil toată ziua. Oare chiar nu există o metodă prin care fermele acestea, care fac şi ele parte din Uniunea Europeană, să se debaraseze de aceste deşeuri fără să aflăm şi noi pe calea aerului?
Directorul de la Sănătate Publică intenţionează să analizeze situaţia pentru a vedea dacă sănătatea populaţiei este pusă în pericol. Eu mă întreb un lucru: în cazul în care se descoperă că aceste „arome naturale” nu periclitează sănătatea nimănui, autorităţile locale vor mai lua vreo măsură? Iar în situaţia în care lucrurile ar rămâne neschimbate, nouă, locuitorilor, nu ne-ar mai rămâne decât să ne rugăm, precum civilizaţiile antice la zeii cerului, că vor exista fenomene meteo cum ar fi schimbarea direcţiei vântului sau chiar o ploaie torenţială care să mai spele sursa mirosului?
N-aş vrea să par pretenţioasă - majoritatea nu suntem având în vedere nivelul de trai din ţara noastră, pe care îl acceptăm în mod resemnat - însă chiar să ne mai obişnuim şi cu mirosul de rahat mi se pare greu de acceptat.
E adevărat că la urma urmei cu toţii avem origini la ţară şi suntem familiarizaţi cu mirosul de bălegar, măcar din vreo vizită printr-o zonă rurală, dar totuşi să fii nevoit să suporţi „mireasma” aceasta chiar şi în inima oraşului… Şi nu mă deranjează numai pe mine mirosul mai mult decât „neplăcut”, dar m-a bufnit râsul când treceam prin centru şi am văzut câteva domnişoare bronzate „forţat” care tocmai ieşiseră dintr-un magazinaş de parfumuri şi erau foarte încântate de achiziţiile lor şi totodată derutate: „Da' ce pute, fată, aşa?”. Este clar că deja am detectat cu toţii aceasta „esenţă tare” aşternută pe nesimţite peste oraşul nostru.
Dar până când cineva cu puţină iniţiativă şi bunăvoinţă va trata problema aceasta agasantă cu mai multă seriozitate, eu mă voi dota cu orice mijloace prin care îmi pot parfuma casa într-un mod cât mai plăcut şi probabil le voi folosi pe toate în ziua când va apărea din nou acest miros pestilenţial cu care pur şi simplu mă încăpăţânez să nu mă obişnuiesc. Mă întreb dacă aş putea obţine fonduri de la UE pentru a-mi proteja statutul de cetăţean civilizat ori de câte ori pute a rahat în oraşul meu european.
