Iubesc primăvara. Mă umplu de energie când văd cum totul înverzeşte şi mi se umple sufletul de lumină când văd copacii înfloriţi. Această primăvară a început, însă, pentru mine, ca un taifun. Nici verdele ierbii, nici albul copacilor nu mi-au atras atenţia, preocupările personale distrăgându-mă de la frumuseţea acestui anotimp. Ce-i drept, nici vremea nu m-a ajutat să observ cum renaşte natura.
Sâmbătă, pe o vreme nu prea bună, am plecat la întâlnirea organizată cu ocazia Zilei presei, la Zătun. Cum spuneam, mă bucură aceste întâlniri cu ai mei colegi de breaslă. Dar, de ce să nu recunosc, cel mai mult m-a atras concursul de pescuit. Pescar înrăit, cum mă ştiu toţi, nu puteam să pierd aşa o ocazie. Şi nu am regretat nicio clipă. A fost prima zi din această primăvară când am simţit că e primăvară.
Am început să văd lucrurile din jurul meu şi... multe nu mi-au plăcut. Nu mi-a plăcut imaginea dezolantă a oraşului, în primul rând. Pe drumul de întoarcere de la Zătun am trecut, pe rând, de la agonie la extaz. Odată ieşiţi pe poarta complexului Zătun - administrat de Consiliului Judeţului şi care arată superb - am intrat pe un drum de care nu ştiu cine ar trebui să se ocupe, dar pe care îl cunosc de ani de zile şi niciodată nu a arătat în aşa hal. Ce-i drept, în ultimii ani a început ceva activitate economică în zonă şi probabil că utilajele grele i-au venit de hac asfaltului încins astă-vară. În fine... am intrat pe şoseaua Galaţi-Giugiuleşti. Dacă vrei să te simţi OM, circulă pe această arteră! Dar pregăteşte-te sufleteşte să intri în oraş pe la Port Bazinul Nou, pentru că ai nevoie de multă tărie. Nici nu vreau să ştiu ce cred străinii când intră în municipiul Galaţi, aflat la doar 8 kilometri de graniţă. Eu l-aş lua pe eternul şi fascinantul nostru primar şi l-aş plimba cu o maşină „normală” (adică nici într-un caz o maşină de teren) pe traseul Bazinul Nou-Elnav-Vamă, pe acolo, pe la piaţa ruşilor, cum i se spune. Mai întâi, însă, aş face două programări: una la service pentru maşină şi una la spital pentru pasagerul hurducăit.
Dacă urăsc ceva pe lumea asta, atunci e vorba de ipocrizie. Acesta este motivul pentru care nu voi comenta niciodată asupra săpăturilor de pe străzile din oraş, pentru că sunt conştientă că ISPA e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla Galaţiului. Oraşul avea nevoie de ţevi noi şi, dacă asta înseamnă să spargi asfaltul... asta e. Trece el şi anul ăsta, care ar trebui să fie ultimul în care se sapă peste tot, de nu mai ştii pe unde să circuli.
Trebuie însă să fiu corectă până la capăt şi să spun că se lucrează de multe ori haotic: azi facem, mâine desfacem. Şi încă ceva: îmi spune şi mie cine a decis că trebuie trase peste noapte dungi albe pe asfaltul plin de gropi al Galaţiului? Nu că dungile n-ar fi necesare... dar aş vrea să fac o propunere: să mai pună la bătaie nişte vopsea albă şi să încercuiască acele cratere din carosabil în care ne rupem maşinile. Asta chiar ne-ar ajuta. Ştiu că ce spun eu nu e posibil, dar m-am săturat să scriu despre lucruri de bun simţ şi să văd cum sunt ignorată. Fac şi eu haz de necaz... O fac şi pe proasta dacă e nevoie... poate aşa atrag atenţia într-un fel, că văd că asta se caută: hoţia, prostia şi circul.
