Nu vreau să comentez prea mult incidentele de zilele acestea, cu lipsa apei de la robinet şi desele întreruperi ale energiei electrice. Am spus ce aveam de spus într-un material publicat ieri, când, recunosc, am aşternut pe hârtie o bună parte din gândurile mele de cetăţean revoltat de indolenţa celor care ne conduc şi a managerilor plătiţi regeşte din banii noştri. Nu m-am putut abţine, pentru că se acumulaseră în timp situaţii care m-au făcut să mă gândesc din nou, după 22 de ani, la provizii de apă, lumânări, baterii şi lanterne.
Am mai spus, cred, că acum 24 de ani, când am aflat că sunt însărcinată, am început să-i scriu copilului meu un jurnal. De fapt e impropriu spus jurnal, pentru că aşterneam pe hârtie, din când în când, când simţeam nevoia, mici poveşti de viaţă, întâmplări legate de familia noastră şi de ce se întâmpla în jurul nostru. Pe atunci nu aveam calculatoare şi telefoane mobile care să ne umple timpul şi să ne ţină departe de ochii celor dragi. Nu aveam nici televizoare şi nici DVD-uri, să avem la ce să ne uităm seara. De fapt nu aveam nici curent electric. Invariabil, odată cu lăsarea întunericului, se oprea curentul, pentru economie. Copil fiind, mi-am făcut lecţiile la lumina lumânărilor ani la rând. Apă aveam oprită în permanenţă în găleţi. Frigiderul nu prea funcţiona, pentru că nu prea aveam ce pune în el, decât o dată pelună, în ziua în care îţi luai raţia de carne, preparate şi ouă. Dacă renunţai la a adormi o noapte şi îţi aşezai sacoşa la rând la lapte, urmând să o păzeşti până dimineaţă, aveai lapte, iaurt, smântână, brânză, unt... câte puţin din fiecare. Aşa mi-am petrecut eu adolescenţa şi primii ani de căsnicie. Aşa şi-a petrecut şi fiul meu primii ani doi ani din viaţă: la cozi, împreună cu mine. Acum nu crede, dacă îi povestesc. La fel cum nu cred majoritatea tinerilor crescuţi în democraţie. Dar ce zic eu că nu cred... nici măcar nu stau să te asculte. Îşi spun, în şinea lor: babacii bat câmpii; ce-a fost... a fost. Aşa este, ce-a fost a fost, ducă-se pe pustii. Numai că nu e atât de simplu.
Vedeţi dumneavoastră... dacă în anii din urmă fiul meu nu mă prea băga în seamă când îi povesteam despre perioada de dinainte de '89, acum lucrurile par să ia o altă întorsătură. După ce a muncit câţiva ani în străinătate, fiul meu a decis să revină acasă şi să nu mai plece, din motive pur personale. A revenit în ţară înainte de sărbători şi, iată, după doar o lună şi ceva, simt că... îl mănâncă tălpile. Nu poate înţelege de ce la miezul nopţii, cam la aceeaşi oră, se întrerupe curentul. Nu poate înţelege de ce nu are apă caldă la orice oră, ba chiar nici apă rece. În ziua când robinetele au secat pe motiv de ger, se întorcea de la Bucureşti, după ce condusese mai bine de jumătate de zi. Acasă... nici strop de apă pentru un duş, pentru o cafea, pentru WC... L-am surprins privind în gol, oarecum... interzis. Deja era bulversat de faptul că trebuie să raţionalizeze căldura de la caloriferele dotate cu repartitoare şi să facă economie la curent, în sensul că nu pot merge simultan trei televizoare, două calculatoare şi să ardă 5 lustre. Chestia cu apa i-a pus capac: „Afară nu ţi s-ar putea întâmpla una ca asta...”.
Cum spuneam, simt că fiul meu - exponentul tinerei generaţii, îndrăznesc să spun - este tot mai dezamăgit. Simt că eu l-am dezamăgit, deşi, prin tot ceea ce am făcut în ultimii 24 de ani, nu am urmărit decât binele familiei mele şi al celor din jur deopotrivă. M-am zbătut în zadar, constat. Am revenit de unde am plecat: la situaţia de acum 24 de ani, când mă rugam seara pentru o viaţă mai bună pentru fiul meu. Cumplit de dezamăgitor...
