Ultima „reprezentaţie” a democraţiei mioritice originale de tranziţie eternă a demonstrat, deşi nu mai era deloc nevoie, că în România legile se fac ori doar pentru a fi făcute, ori pentru a proteja interesele anumitor grupuri şi grupuscule, ori pentru a mai arunca o mână de praf în ochii electoratului. Nu ştiu exact în ce categorie se încadrează ultimul demers al deputaţilor noştri, cel referitor la adoptarea Legii lustraţiei, dar cert este că votul favorabil asupra unei legi care a fost pur şi simplu întoarsă pe dos spune multe despre ce cred parlamentarii puterii despre cei cărora le pretind votul. Pe scurt, mult-amânata Lege a lustraţiei, care ar fi trebuit să aducă o reparaţie, măcar morală, celor care au avut de pătimit în perioada regimului comunist, dar şi în ultimii 22 de ani, nu face altceva decât să scape de sub orice acuzaţie o imensă cohortă de foşti securişti, activişti de partid şi nomenclaturişti deghizaţi vreme de două decenii în politicienii cei buni la suflet şi la cuget curaţi. Şi asta pentru că deşi, în varianta ei originară, legea spunea clar că oricine a deţinut vreo funcţie politică în PCR sau a fost plătit, pentru serviciile lui, de regimul comunist nu mai are ce căuta în niciuna dintre structurile de conducere ale statului ori în administraţia centrală şi locală, struţo-cămila leşinată care a fost adoptată în ritm de allegro molto tropa-tropa de către parlamentari a redus puzderia de „lustrabili” îndesaţi până la umeri în fotoliile politichiei dâmboviţene şi în structurile de conducere ale statului la câteva excepţii neînsemnate. De exemplu, niciunul dintre cei care vor să candideze pentru vreo funcţie din stat, fie ea de primar, şef de consiliu judeţean, consilier local ori judeţean, parlamentar, etc., etc., nu pot fi atinşi de lustraţie, dacă declară pe propria răspundere că n-au avut nici în clin, nici în mânecă de-a face cu ştăbărimea PCR ori cu Securitatea. Ba mai mult, fostul „tineret de aur” utecist n-are nici el treabă cu legea, la fel ca şi posibilii foşti nomenclaturişti ori securişti deghizaţi în ambasadori, consuli ori alte asemenea persoanaje diplomatice.
Iar dincolo de demersurile de ultimă clipă făcute de însăşi unii dintre propovăduitorii legii, cum a fost cazul pedelistului Mircea Toader, care era cât pe ce să-i lase „lustraţi” pe actualul şi pe fostul premier, sau de cazul proaspăt numitului director al SIE, căruia lustraţia era să-l lase din start fără şefie, reacţiile lui alde Ponta, care a categorisit cu un patos demn de Guevara legea drept „o varză care nu rezolvă nimic şi care demonstrează că PDL nu mai are nicio gândire strategică” nu sunt doar inutile, ci de-a dreptul cinice. Şi asta pentru că adoptarea legii în varinta ei de „varză” a fost făcută posibilă şi graţie pseudo-grevei parlamentare declarate de pesedişti şi liberali.
Dar, cel mai grav este alt aspect: dacă vreme de 22 de ani niciunul dintre parlamentele perindate prin casa Poporului nu a fost în stare să adopte o atare lege, ce se speră să se mai rezolve acum? Tare mi-e teamă că nimic.
