Săptămâna trecută am fost nevoit să mă plimb prin tot oraşul şi în felul acesta m-am lovit de nesimţirea autorităţilor locale şi mai ales a celor care coordonează acţiunile de salubrizare a oraşului. Am înţeles ideea că suntem oraş la Dunăre şi din când în când mai trebuie să simţim apă la picioare, dar iarna aceasta a fost un dezinteres total în păstrarea curăţeniei şi mai ales în ridicarea zăpezii de pe trotuare. Pe unde mergeam mă loveam de o baltă care avea o adâncime de cel puţin 10-20 de cm şi bineînţeles în felul acesta mi-am dat seama unde am găuri în bocanci. Nu mai vorbesc de bizonii din trafic, care se comportă precum copiii mici la scăldat: cum vedeau o mocirlă mai mare, apăsau pedala de acceleraţie să stropească o domnişoară (probabil o fi o nouă metodă de agăţat) care aştepta la trecerea de pietoni sau vreo bătrânică în staţia de autobuz, iar la final aceştia primesc un rafinat cuvânt din partea victimelor ”Bouleee”. Partea frumoasă este să admiri cum doi bizoni, care se întâlnesc pe o străduţă, unde este făcut culoar pentru o maşină, se claxonează şi se înjură că nu îşi acordă prioritate, iar debitul de înjurături l-ar face invidios şi pe celebrul personaj Porta din romanele lui Sven Hassel.
Am înţeles că nu scoţi oamenii în stradă la -20 sau -10 grade, pentru că era o luptă titanică, dar când ai temperaturi pozitive şi tu nu scoţi un singur angajat să degajeze zăpada şi laşi tot oraşul să se transforme într-un lac de acumulare, asta nu înseamnă decât nepăsare faţă de oamenii care vă votează o dată la patru ani şi faptul că VOUÃ, cei care administraţi acest oraş, vă place să trăiţi în mizerie.
Singurele zone unde găseam pământ uscat era în faţa comercianţilor (dar nu peste tot) care doreau să ofere clienţilor o pauză de la pregătirea de olimpiadă pentru proba înot printre ape tulburi. Şi parcă merităm să avem asemenea conducători de urbe, pentru că o parte din locuitorii acestui oraş au uitat ce înseamnă lopata. În loc să se formeze câte un grup de oameni de la fiecare bloc să îşi dea zăpada din faţa condominiului, preferă să stea în casă şi să se uite de după perdele cum dă fraierul de serviciu, după principiul ”Lăsă bă, că face ală”. Aşa că nu mi-a rămas decât o singură soluţie la nepăsarea autorităţilor şi ignoranţa celor care aşteaptă minuni de la Dumnezeu: să îmi duc bocancii la cizmar, iar înjurăturile să le trec pe un vocabular pentru a fi admirate de cei care vor trăi într-o Românie unde câinii vor avea covrigi în coadă.
