Nenorocirea din Muntenegru, unde au murit şi au fost răniţi zeci de turişti români, a reprezentat un subiect de discuţie publică ce a suscitat tot felul de comentarii. Bombardamentul cu imagini ale oamenilor răniţi sau ale hăului în care au căzut nişte turişti ce se aşteptau la o vacanţă de vis este greu de uitat. Din păcate, la fel de greu de uitat sunt acuzele celor care spun că guvernanţii nu s-au mişcat cum trebuie sau ale celor care, dimpotrivă, spun că totul a fost în ordine şi că lucrurile s-au desfăşurat exemplar. Dar pe lângă zecile de întrebări legate de cine a fost vinovat, pe lângă zecile de acuze legate de felul în care românii au manageriat situaţia de criză, cred că singurul lucru care trebuie reţinut este incredibila lecţie de omenie pe care ne-au dat-o cei din Muntenegru. Nu au stat şi au căscat gura la operaţiunile de salvare, călcându-se în picioare să prindă vreo poză cu care să se laude amicilor sau pe conturile de socializare. Poate că au făcut unii dintre ei şi asta, dar important este că IMEDIAT, dacă e să îi crezi pe cei salvaţi, localnicii au sărit să îi ajute cu ce au putut. Au coborât în râpă şi i-au scos pe unii cu mult înainte de a ajunge serviciile specializate. Pentru mulţi intervenţia unor oameni obişnuiţi în salvarea altora la fel de obişnuiţi a reprezentat diferenţa dintre viaţă şi moarte. Aş vrea să cred că şi la noi, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, lucrurile ar sta la fel. Şi poate, uneori, chiar aşa stau, dar, din păcate, nu întotdeauna. Până la urmă, ce pretenţie de omenie poţi să ai de la unii cărora, chiar dacă le intră apa în casă şi ei sunt în puterea vârstei, aşteaptă pompierii să le cureţe casa de mâl, în timp ce ei stau, sfătoşi, pe de lături sau se duc la cârciumă să îşi mai înece amarul. Ce au făcut muntenegrenii a fost o incredibilă lecţie de omenie. Lecţie care a fost dublată imediat de o alta. De această dată, de aceiaşi oameni simpli, care au făcut coadă la spital pentru a dona sânge unor necunoscuţi. Nu ştiu dacă ştiţi cât de greu e la noi să faci rost de donatori într-o situaţie de criză. Baza sunt rudele sau prietenii, dar nu ştiu câţi dintre noi ar sta la cozi de cu noaptea ca să îşi dea sângele unui necunoscut. Sper că sunt şi astfel de oameni şi la noi. Dar mă tem că nu atâţia şi nu la fel de determinaţi ca în Muntenegru. Dar poate că, văzând dubla lecţie de omenie dată de nişte străini altor străini, lucrurile s-ar schimba şi la noi. Pentru că, din toată durerea şi nenorocirea care a însemnat şi mai înseamnă tragedia rutieră din Muntenegru, singurul lucru care trebuie ţinut minte e omenia. Şi felul în care ea poate face diferenţa între viaţă şi moarte.
