Încă din copilărie am înţeles că nu se poate să fii iubit de toată lumea. Bun! Deci asta rămâne stabilit. Aşa că, după aruncarea păpuşilor inutile, înlocuite cu reprize de flotări şi lupta cu duşmanul imaginar, a urmat transformarea spre unghiile vopsite aşijderea feţei, spre disperarea familiei, profesorilor, a babelor cu capoate şi bigudiuri, din apropierea ghenei de gunoi. Fiindcă, vezi bine, nu e voie să stâlceşti faţa nimănui, bla-bla-bla... După ce promiteam veleităţi de recrut care ar fi fost un potenţial cadru militar de nădejde al patriei, căzui în cap după Balzac. A venit anul de graţie divină ’89, altfel sigur mă împuşcau ăia în timp ce recitam versuri de Eminescu, Goga, Blaga, Nichita (ăl de îşi ciopârţise sprânceana, nu smardoaica din capitală) ... ori alţi inutili din ăştia care nu au ştiut şi ei să pună mâna pe o sapă, ca tot omul, ci au pierdut vremea bătând câmpii, spre chinuirea la Bac a copiilor.
După multe experienţe profesionale şi studii inutile am ajuns la o înaltă evoluţie profesională şi socială – fac parte din liota asta de nemernici care poartă vina a tot ce se întâmplă rău în ţara asta.
Dacă politrucii nu ne-au concediat încă de la capătul celălalt al firului, pentru că am fost nişte ticăloşi insolenţi atunci când am pus întrebări întrebătoare; şi dacă absenţa ori diminuarea substanţială a salariilor ori drepturilor de autor nu ne-a trimis în bejenie spre şomajul care scade promiţător în statisticile oficiale; şi dacă ameninţările pe faţă sau voalate ale ierarhilor superiori nu ne-au adus la paroxism, şi nici copiii imbecili care vin din spate dornici să ne înşface locurile din rândurile întâi ale haitei pusă de pază la uşa democraţiei, şi încă ne smulgem încăpăţânaţi la orice sunet al telefonului pentru a ne prezenta la datorie nepermis de târziu - că doar nu am la scară taxiul ori helicopterul lui Ta-ta! – deplasându-ne cu viteza melcului turbat pe străzile urbei, în mijloacele de transport mustind a miasme de hazna de la cohortele de nespălaţi nesimţiţi, atunci se cheamă că cineva mai presus de înţelegerea umană a decis să ne pună pe unii de o parte şi pe alţii de alta a jocului.
Am fost zguduiţi la începutul anului, când ne-am despărţit de cascada vitalităţii blonde, întruchiparea ştirii eveniment, Geanina Iordache (Mihai). Astăzi, direct din vacanţa în Grecia, mai ieftină decât în România, cameramanul de platou Răzvan Popescu, în vârstă de 26 de ani, a lăsat inima să îi decidă destinaţia printre stele, şi nu înapoi în TVG-ul care mai păstrează doar amintirea râsetelor a peste o sută de jurnalişti ce se întreceau să aducă evenimentul în faţa telespectatorilor. Aşa că nu ne trebuiesc magazine de vise, căci visele le-am îngropat de mult, fără armele din faţa IPJ-ului.
Cineva ne iubeşte, pe noi, jurnaliştii, aşa cum ne aflăm, fără să facă nazuri, fulgerător, complet, profund, integral, şi fără de tăgadă: noi reprezentăm iubiţii perfecţi ai morţii.
