O veste bună: OTV nu mai este un post de care să ne ruşinăm. Vestea proastă: toate televiziunile s-au otevizat. Nu mai avem televiziuni de ştiri, televiziuni generaliste sau de life style, ba chiar dispar, încetul cu încetul, şi posturile de nişă. Can-can-ul a cuprins toată media televizată: la posturile de sport se vorbeşte de silicoanele Vicăi lui Piţi, la posturile folclor suntem ţinuţi la curent cu viaţa de familie a rapsozilor până la rudele de gradul şapte... Cât despre restul posturilor... ce să mai vorbim... Avem, după cât am numărat eu, vreo şapte canale de ştiri româneşti. Cu toate acestea, românul este neinformat cu privire la chestiuni vitale pentru el. Informaţiile utile sunt strecurate sinuos între două talk show-uri sau întrerupte brutal de breaking news-uri care anunţă ştiri care nu mai sunt ştiri după nici măcar un minut. La început am crezut că e o problemă legată de criza financiară, de costuri. Ştiam de la colegii de breaslă că e o mare problemă cu plata corespondenţilor locali ai posturilor centrale, cu asigurarea logisticii şi acoperirea cheltuielilor (deplasare, transmisie etc.) şi că s-a renunţat la mulţi dintre corespondenţi. Numai că ceea ce se întâmplă acum depăşeşte cu mult puterea mea de înţelegere.
Prin natura meseriei, stau cel puţin opt ore, la birou, cu ochii pe televizor sau cu urechea ciulită la ce răzbate dinspre acesta. Ajunsă acasă, fac acelaşi lucru, dar aleg posturile de ştiri doar atât timp cât mă ocup de treburile casnice. Când mă aşez în faţa televizorului, invariabil aleg un canal de filme. În pauzele de publicitate, însă, sunt „furată” de canalele de ştiri. Încet-încet am ajuns să mă obişnuiesc să văd dezbateri fără nicio noimă pe subiecte fără nicio urmă de interes pentru omul normal la cap, care duce o viaţă normală, într-o societate normală. O să ne stea inima înainte de vreme, tuturor, după atâta bombardament cu EXCLUSIV, INEDIT, ŞOCANT, INCREDIBIL, IMEDIAT etc.
N-aş vrea să cad în patima televiziunilor centrale şi să încep a comenta aici subiecte de actualitate, dar, pentru că trebuie să mă explic cumva, voi da un exemplu. Nu ar trebui să ne intereseze decât ca fapt divers dacă Nicolaescu are copii, nu ar trebui să mă intereseze deloc ce avere lasă în urmă un regizor şi actor cu peste 60 de filme şi cu 5 mandate de senator. Averea sa a fost publică în toţi anii din urmă. La fel de cunoscut a fost şi faptul că era căsătorit cu o fată extrem de tânără. Dar nimeni nu a comentat acest lucru nici acum 17 ani, când tânăra de 18 ani se muta în casa bărbatului de 66 de ani, nici acum şapte ani, când s-au căsătorit. De ce? Din laşitate? E mai uşor să-i faci praf imaginea unui om puternic după ce acesta nu mai mişcă, nu-i aşa? E foarte uşor să distrugi viitorul unei tinere văduve când vezi că aceasta nu ripostează, nu-i aşa? Şi dacă asta face şi audienţă, deci aduce bani...
Nu spun că moartea regizorului nu e subiect, dar nu pot să nu mă întreb: da' DECENÞA? Unde e DECENÞA? La câteva zile după incinerarea corpului neînsufleţit, câteva televiziuni au schimbat foaia într-un mod absolut greţos, La fel şi câteva aşa-zise personalităţi. Acum doar „anumite televiziuni” sunt făcute vinovate de isteria din stradă şi de pe ecrane, când de fapt cu toţii am contribuit la acest lucru, într-un fel sau altul. Unii au huiduit în stradă, alţii au difuzat totul pe TV şi au comentat în draci iar alţii, cei mai mulţi, au privit cu nesaţ şi şi-au frecat mâinile, huiduind în propriile case. O isterie globală, care ne transformă pe toţi în monştri.
