Aşa trec aceste zile pentru mulţi dintre români. O alternanţă de sentimente, un drum sinuos într-o viaţă în care ba ne blestemăm zilele, ba mulţumim cerului că măcar trăim, avem un acoperiş deasupra capului şi cei dragi ne sunt alături. Oricum, pentru mulţi e cea mai grea perioadă.
Sărăcia, lipsurile şi nevoile se resimt acum mai mult decât în lunile care au trecut, pentru că de Sărbători, în special de Crăciun, românul e dependent de tradiţii, poate mai mult decât alte naţii. E greu să te pregăteşti să întâmpini Naşterea Domnului când ai sufletul împietrit de durere şi trupul împietrit de frig. Anul acesta bradul de Crăciun va fi mai sărac, iar pentru unii poate nu va fi deloc. Masa de Crăciun, aşijderea... Dacă nu ar fi speranţa, nu ştiu cum ar trece Sărbătorile de iarnă.
Românul mai speră. Asta i-a mai rămas. Speră că după 1 ianuarie drumul vieţii va lua o altă turnură şi va ieşi din starea de nesiguranţă în care se zbate, iată, de vreun an şi jumătate, de când pe meleagurile mioritice a început să bată vânt de criză.
Dar nu e criză pentru toată lumea. O vedem zilnic în jurul nostru, iar asta ne alimentează disperarea.
2010 a adus pentru multe categorii sociale deznădejde. Mame, copii, bugetari, pensionari, muncitori la firme falimentare sau care abia se târăsc... cu toţii şi-au văzut portofelele subţiate şi, de multe ori, efectiv goale. Pentru cei care nu au ştiut niciodată ce înseamnă să nu ai ce pune pe masă, sărăcia a devenit acum monstrul care îi terorizează şi le pune în pericol existenţa. Mulţi au rămas fără case. Multe familii s-au dezbinat, pentru că acel „la bine şi la rău” înseamnă mai mult decât o vorbă şi abia acum se vede dacă ceva e făcut ca să dureze. Necazurile te înrăiesc iar pe unii i-a determinat chiar să-şi curme zilele. Nu e normal. Nu e normal să se ajungă la astfel de situaţii, dar nu e normal nici să dai bir cu fugiţii la primul semn de deznădejde. Salvarea ar trebui să vină, în asfel de situaţii, de la cei apropiaţi, ba chiar de la simplii cunoscuţi. Dar... acum fiecare îşi vede de ale lui.
Oricum, nu ar trebui să ne pierdem speranţa, în ciuda faptului că veştile de fiecare zi cad ca nişte măciuci în capul nostru. Să fim tari... pentru că se poate şi mai rău. Am mai spus-o de câteva ori, aşa cum şi mie mi-a spus-o cineva, cândva. Iar viaţa mi-a demonstrat că, da, se poate şi mai rău. De aceea ar trebui să fim... nu optimişti... e prea mult spus. Să păstrăm însă o urmă de speranţă. Şi, mai ales, să facem în aşa fel încât să ne ajutăm şi singuri. Dar, mai presus de toate, dacă vrem să ne întindă cineva o mână, să nu uităm de puterea exemplului, să întindem şi noi o mână celui de lângă noi. Acum e momentul în care, dacă vrei să faci bine cuiva, dar şi sufletului tău, poţi să o faci.
