E iarnă iar şi, cum iarna nu-i ca vara, ne-au lovit din plin eternele probleme de sezon.
M-am decis să scriu acest editorial astăzi, luni, 24 ianuarie, la ora, 10.00, la două ore după ce am ajuns la birou. Slavă Domnului, am ajuns la birou! Slavă Domnului, am ajuns acasă, la Galaţi! Şi acum am să vă explic de ce am simţit nevoia să scriu un editorial într-o zi de luni - pentru a fi citit de domniile voastre marţi - deşi în mod normal astăzi ar fi trebuit să citiţi editorialul altui coleg.
Vineri, dat fiind că unele probleme nu sufereau amânare, am fost nevoită să plec, împreună cu familia, în comuna Podu Turcului din judeţul Bacău. Zis şi făcut. Am citit prognoza, ne-am echipat corespunzător şi am purces la drum. Aveam de ales dintre trei rute, dar... de fapt nu prea aveam de ales, pentru că le ştim pe toate trei de ani de zile. Una dintre rute este cea prin Cuca spre Bârlad şi de acolo la Podu Turcului. Sunt însă unele porţiuni de drum (pe raza judeţului Galaţi) până la Bârlad unde nici măcar nu poţi face slalom printre gropi: dacă ocoleşti una, dai în alta. Nu se face să rupi autoturismul pe aşa drum, deşi e mai puţin circulat. Ce-i drept, te cam încurcă prezenţa căruţelor şi a sătenilor puţin „afumaţi”, dar drumul e acceptabil vara. Iarna e teroare. Cel de-al doilea traseu ne-a distrus maşina în luna decembrie. Am ajuns la Service după ce am distrus o roată pe raza comunei gălăţene Gohor, în încercarea de a merge la Podu Turcului prin Tecuci. Cel de-al treilea traseu ni s-a părut cel mai bun, aşa că am mers spre Tecuci iar de acolo ne-am abătut prin Bârlad (am parcurs vreo 45-50 de kilometri în plus, dar a meritat) şi de acolo la Podu Turcului. Ei, dar la întoarcere... venise iarna.
Când găseşti un drum bun, nu te laşi de el. Aşa am făcut şi noi duminică după-amiază, când iarna făcea ravagii în ţară. Am privit toată dimineaţa jurnalele TV, am dat câteva telefoane şi am purces la drum pe la ora 13.30, când am văzut, în sfârşit, utilajele care deszăpezeau drumul spre Bârlad (drum pe care circulă TIR-uri, un drum foarte bine întreţinut de Umbrărescu). Nu ne-a fost frică, deşi e un drum plin de serpentine şi pante abrupte. Când am ajuns la Bârlad, nu ne-a venit să credem: nu era fir de zăpadă pe şosea. Până la Tecuci am mers ca vara. La Tecuci, pe şosea era doar zăpada care cădea atunci, dar pe măsură ce înaintam spre Galaţi drumul era tot mai anevoios, De la Hanu Conachi, însă, am intrat în panică. Se circula greu, nu se vedea marginea drumului. Am văzut utilaje multe, dar nu se vedea şi ce fac ele acolo. Când ne-am apropiat de podul de la Şendreni am început să ne temem de panta de la Movileni spre Tirighina, dar... surpriză! De la intrarea în Movileni şi până spre „Borcan” nu era fir de zăpadă pe drum. Boierie! Ei, de la „Borcan”, adică la intrarea în Galaţi, parcă eram în Zona Crepusculară. Abia am urcat de la Nalba spre inelul de rocadă din marginea Galaţiului, mergând în spatele unui utilaj. Noroc de faptul că stăm la intrarea în oraş, pentru că pe Brăilei era teroare. Dar am ajuns acasă cu bine.
Am mers pe drumuri naţionale, judeţene şi europene, dar n-aş putea să să spun că statutul lor are vreo legătură cu siguranţa în circulaţie. Omul sfinţeşte locul şi, aşa cum spunea un coleg de breaslă, pe aşa o vreme se vede cine încheie contracte cu firmele de deszăpezire „pe bune” şi cine „pe interes”.
