Vine Crăciunul şi odată cu el iaca şi micile-mari bucurii. Fetele de la handbal au ţinut morţiş să ne facă un cadou frumos şi ne-au adus în dar o medalie de bronz mai strălucitoare decât una din aur. Bravo lor, ne-au mai descreţit frunţile după eşecurile naţionalei şi ale Stelei la fotbal. În rest, Crăciunul ăsta care, aşa cum spunea un oareşcare jurnalist, e la fel de urât, la fel de chel dar nu şi la fel de bogat ca preşedintele Băse, nu pare să ne aducă alte bucurii. Ca să nu spun că nu pare să ne aducă nici un fel de bucurii, ci mai degrabă noi necazuri. Am ajuns ca atunci când intru în scara blocului să mă uit pe peretele opus avizierului, nu de alta dar ştiind că stau prost cu inima mi-e frică să nu cumva să mă lovească vreun infarct, ceva, la vederea costului la întreţinere. Numai că pe peretele opus e cutia poştală care nu ştiu cum naiba se face dar abia achit factura la lumină sau la cablu şi, parcă m-ar urmări cineva, imediat găsesc cutia plină cu facturile următoare. De parcă pentru asta m-am născut, să achit în continuu facturi şi datorii la stat! Şi d-aia îmi vine şi mie să strig: Ho, ho, hooo, măi cu facturile voastre şi cu impozitele voastre şi cu mâinile voastre care mi se tot afundă în buzunare de parcă astea ar fi vreo fabrică de făcut bani pentru voi! La fel i-am spus azi şi vânzătorului de brazi, care pentru o arătare de pomişor scăpat parcă de prin vreun lagăr de exterminare îmi cerea nici mai mult, nici mai puţin de 70 de lei, ca să nu mai spun că pentru tatăl lui, un brad ceva mai răsărit, voia 100 de lei. Aşa că i-am zis şi lui hooo, băi, m-am dus la un „38 de mii”, am luat un deodorant cu miros de cetină şi uite aşa, o să-mi miroase în casă a brad şi a Crăciun până la vară, cu doar 3 lei şi optzeci de bani. Da' nu vă mai spun că m-am luat după reclamele ălora de la televizor (mari mincinoşi, dom'le) şi m-am dus şi eu pe la Casa Sindicatelor, la faimosul târg cu produse alimentare naturale sută la sută. Vax! Mare târg - mare, şase tarabe ruginite, d-alea de vindeau ţăranii cartofi pe vremea lui ceaşcă prin Þiglina, pe care aruncate alandala stăteau niscaiva alimente produse cine ştie prin ce colţ de ţară, nişte cârnaţi vineţi, negri, mai negri chiar decât cei care cereau din spatele tarabelor printre două înghiţituri de matrafox nişte sume exorbitante, nişte brânză de burduf învelită în coajă de brad, nişte caşcaval afumat, o telemea de oi mai sărată ca Marea Neagră şi nişte pastramă de vită, de oaie, la aceeaşi culoare cu cârnaţii. Chiar m-am mirat cum de au obţinut balaoacheşii ăia avizul sanitar să pună pe tarabă aşa ceva. Aşa că, deşi m-a bucurat rezultatul fetelor la handbal, Crăciunul ăsta parcă tot urât mi se pare. Ho, ho, hooo!!!
