Ieri, ştirea care ţinea capul de afiş pe mai toate fluxurile informative ale agenţiilor de presă era celebra dar greu aplicabila reorganizare teritorial-administrativă a României. După o şedinţă de câteva ore, în timpul căreia fiecare ţinea cu ai lui, totul s-a rezolvat în varianta neaoş-balcano-mioritică, adică a rămas la fel ca la-nceput. Vorba lui Caragiale: să fie schimbare, pe ici-pe colo, prin punctele esenţiale, dar să nu se schimbe nimic.
Într-un fel, acest rezultat era de aşteptat. Şi asta pentru că în politica românească, înţesată de alianţe bune la orice, numai la slujirea interesului naţional nu, fiecare ţine morţiş să-şi impună punctul de vedere, indiferent cât de irealizabil sau de păgubos ar fi acela. Iar această ultimă dovadă de consens pe invers a confirmat această trăsătură caracteristică a politicianului „dă Bucureşti”. Pe de o parte, portocaliii lui Boc et comp au ţinut cu dinţii de proiectul propriu de reorganizare teritorială - cel cu 8 super-judeţe, conduse fiecare de un „om bun, de bază” al partidului, care să nu iasă din cuvântul şefilor „de la centru” şi să fie în stare să nu fure mai mult pentru buzunarele proprii decât pentru cele ale partidului. Pe de altă parte, udemeriştii s-au inflamat instantaneu când au observat cu câtă dragoste şi generozitate le retezau pedeliştii aspiraţiile de pseudo-independenţă ale judeţelor pe care ungurii zic că li se cuvin, şi au propus o altă schemă, cu şaişpe regiuni, mult mai bine „adaptate situaţiei din România” (ziceau ei). Evident, şi propunerea udemeriştilor se baza exact pe aceleaşi principii după care fusese ticluită cea a pedeliştilor, adică un soi de „fiecare cu halca lui”. Cu alte cuvinte, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie, fie ea portocalie sau roş-neagră. Practic, indiferent de cine ar fi avut câştig de cauză, nu s-ar fi schimbat nimic, excepţie făcând doar numele politrucilor care ar fi ocupat scaunele de şefi ai judeţelor/regiunilor de dezvoltare. Numai că „micile diferenţe de opinie” s-au dovedit atât de mari, că acordul a murit înainte de a se naşte. Probabil, după alte câteva runde de negocieri, undeva pe la sfârşitul actualului mandat, distinşii colegi de coaliţie (dacă o mai exista şi atunci) vor constata că n-au nicio şansă de a ajunge la un acord dacă nu lasă fiecare de la el şi vor reuşi să cadă la o învoială din care să aibă şi restul românilor ceva de câştigat.
Însă la cum evoluează lucrurile, acest lucru pare destul de greu de realizat. Mai degrabă ar avea şanse de materializare cealaltă găselniţă „metropolitană”, propusă evident tot de pedelei: „expandarea” Bucureştiului până la Dunăre. Vorba ceea, dacă Ceauşescu voia să facă un canal de la Bucureşti şi până la fluviu, noii „ctitori” ai României au de gând să ducă Bucureştiul cu totul până la Dunăre, prin înglobarea în viitoarea regiune metropolitană a unor hălci bune din judeţele învecinate, plus a oraşului Olteniţa, aşa, ca să aibă şi Videanu port de iahturi, nu numai Mazăre, ca acum. În acelaşi spirit, n-ar fi de mirare dacă mâine-poimâine auzim de vreo zonă metropolitană Galaţi-Brăila-Tulcea, cu vreo cinci poduri peste Dunăre, trei aeroporturi, autostradă suspendată şi metrou direct Cuca-Brăhăşeşti...
