În mod paradoxal, oricât de mult ar avansa din punct de vedere tehnologic medicina, numărul celor care pot beneficia de noile tratamente, mai bune dar şi mult mai scumpe, sau de noile medicamente, la fel, mai bune dar mult mai scumpe, e din ce în ce mai mic. Apelurile umanitare aproape că nu lipsesc nici din reportaje nici din ziare iar în majoritatea cazurilor cei care apelează la oricine ar putea să îi ajute au ca miză viaţa proprie. Şi nu e vorba aici de cei care au nevoie de tehnologii medicale şi intervenţii de ultimă oră, ci şi de cei care sunt obligaţi, pentru a trăi, să se supună unor intervenţii medicale ce se fac curent în alte ţări, dar la noi nu. Şi nu se fac în România nu pentru că ar lipsi specialiştii, ci pentru că nu avem baza materială şi financiară necesare unor asemenea proiecte care, în alte părţi, chiar dacă nu sunt banale, sunt oricum destul de întâlnite. În aceeaşi situaţie pot să fie şi cei care au nevoie doar de anumite medicamente mai bune, care chiar le pot prelungi viaţa sau care chiar îi pot salva. Din păcate, aici intervine din nou factorul economic şi în general costurile unui tratament sunt atât de mari încât, pe termen lung, mulţi nu şi le-ar putea permite nici dacă îşi vând şi casa sau tot ce deţin. Ar mai fi posibilitatea de a cere ajutor statului şi există, ce-i drept, această posibilitate, numai că şi aici bugetul e limitat, numărul de cereri e mare şi, din nou, şansele ca aprobarea să vină prea târziu sunt, din nou, foarte mari. Atunci, celor aflaţi în această situaţie nu le mai rămîne decât o singură soluţie: să ceară ajutor altora. Să meragă din ziar în ziar şi din televiziune în televiziune ori pe la patronii mai înstăriţi şi să spere că se va auzi de durerea lor şi că cineva îi va ajuta să trăiască. Oricât de dureros şi dur ar părea totul, de asta este vorba, de bani, pentru a exista şi mâine. Iar cazurile în care doar banii despart un om de viaţă sau moarte devin din ce în ce mai dese iar posibilitatea de a primi ajutor în timp util e din ce în ce mai dificilă.
