O comparaţie destul de sugestivă făcută zilele trecute de Financial Times compara tactul şi delicateţea preşedintelui în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului cu graţia unui elefant scăpat într-un magazin de porţelanuri. Adicătelea, domnia-sa s-ar comporta aidoma unui tanc rusesc (pardon, american, că doar ţinem cu ei acum) şi ar distruge tot ce nu-i convine. Să fie chiar aşa? Se poate, însă părerea mea e că preşedintele Băsescu nu e singurul elefant care calcă totul în picioare în magazinul de porţelanuri numit România. Şi asta pentru că, dacă elefanţii ăia „autentici” reprezintă o specie pe cale de dispariţie peste tot în lume, la noi „elefanţii politici” s-au înmulţit în ultimii ani în chip exponenţial. De la elefantul-suprem, recte preşedintele ţării, la elefanţii-executivi, adică gaşca de miniştri, şi continuând cu elefanţii-parlamentari, „fauna” politică a României pare să fi fost monopolizată de o singură specie. Iar cum eliminarea concurenţei naturale nu face bine nimănui, nici chiar propriei specii, luptele intestine pentru supravieţuire nu au cum să lipsească, ba chiar devin tot mai aprige pe zi ce trece.
Din nefericire, restul populaţiei din ţară, specii minoritare din punct de vedere al influenţei în biologia politică, sunt considerate de specia dominantă drept simplă faună de umplutură, bună doar să susţină ecosistemul „dominatorilor”, adică să le hrănească buzunarele şi conturile din străinătate prin impozite şi alte dăjdii, să le facă posibilă apariţia viloaielor, limuzinelor cu care îşi etalează luxul de neam prost, ori să lucreze, pe bani puţini sau fără, pentru propăşirea animăluţelor parazite care se oploşesc pe sub pielea elefanţilor politici.
Iar asta nu poate fi un lucru bun, sub nicio formă. Pentru că într-un habitat normal, chiar cum e jungla omenească de la acest sfârşit de deceniu, organismele dominante nu pot supravieţui la nesfârşit dacă restul fiinţelor vii, mai mari sau mai mici, mai viguroase sau mai lipsite de vlagă, se află pe cale de dispariţie. Iar în România anului de graţie 2010, tocmai acest lucru este pe cale să se întâmple. Exodul medicilor, plecarea tot mai multor tineri la studii în străinătate şi, ultima, dar nu cea din urmă, migraţia masivă a forţei de muncă necalificată prin Spania ori Italia, la cules căpşuni sau spart betoane, sunt simptome evidente ale degradării habitatului social-politic numit România. Iar elefanţii, cât or fi ei de mari şi puternici, nu pot trăi fără acele mici animăluţe care le curăţă pielea de excesul de paraziţi. Pur şi simplu, sunt sufocaţi de aceştia şi mor.
