Iată că nu numai americanii au avut parte de căutătorii de aur, de zecile de mii de oameni plecaţi în căutarea bogăţiei cu căţel, cu purcel, întemeind pe unde săpau oraşele de azi ale Americii. Acum avem şi noi săpătorii noştri, căutătorii unui mijloc de trai, numai că ai noştri căutători nu caută aur ci caută prin gunoaie tot felul de chestii. Unde mai pui că nu toţi caută aceleaşi lucruri, deja s-au specializat pe articole. Unii (cei mai avuţi) adună PET-uri, ăştia au şi mijloc de transport, ba o căruţă cu un cal, ba o camionetă ruginită şi au ca ajutoare unul sau doi copii de opt-nouă ani pe care îi urcă în tomberoane. Copiii ăştia au un vocabular plin de înjurături, sunt plini de julituri şi atunci când îşi scot chiştocul din gură pentru a scuipa le poţi vedea dinţii cariaţi. Alţii adună pâine şi mămăligă pentru porci, pe aceştia îi vezi cu traistele în spate şi cu un mâner de trafalet în mână, o sculă nelipsită atunci când cauţi aşa ceva. Oricum ar fi, şi unii şi alţii sunt murdari din cap până-n picioare, duhnesc a gunoi de la o poştă şi au o privire tulbure, privire care pare a trece prin oamenii pe lângă care trec. Zilele trecute însă, am văzut şi un căutător ceva mai curăţel, unul pe care îl văd mai tot timpul atunci când duc gunoiul, de parcă am avea întâlnire la tomberon. Umblă îmbrăcat în salopete albastre cu emblema firmei de salubrizare şi nu caută nici pâine, nici PET-uri. L-am întrebat din curiozitate ce caută de fapt şi mi-a arătat „comorile” lui adunate în câteva ore de scormonit prin gunoaie: un fier de călcat fără ştecher, un storcător de fructe, o pereche de butoni pentru cămaşă, o pereche de pantofi dezlipiţi, nişte blugi pătaţi, o pătură găurită şi tot felul de şurubele, piuliţe, arculeţe. L-am întrebat iar de ce adună toate chestiile alea neutilizabile (după părerea mea). Răspunsul lui m-a uimit, mi-a zis că de cele mai multe ori lucrurile pe care oamenii le aruncă pot fi reparate, numai că oamenii le aruncă din lene, din comoditate sau din nepriceperea de a le repara. El, are tot timpul din lume, se mai şi pricepe cât de cât şi tot ce repară duce la talcioc şi uite aşa mai face niscaiva bani. Mi-a mai explicat că salopetele le purta pentru cazul în care ajunge la groapa de gunoi de la Tirighina, unde dacă nu ai asemenea echipament te mănâncă haitele de câini. Numai că acolo se ajunge mai greu şi numai în gaşcă de doi-trei căutători, pentru a nu fi atacat de ţigani. L-am urmărit plecâd, un om de doar 29 de ani arătând de 50, gârbovit înainte de vreme, neprivind nici în trecut, nici în viitor, privirile lui căutând doar următorul tomberon. Cam ăsta-i El Dorado-ul pe care ni-l mai poate oferi România. Că la Roşia Montană se ajunge taaaare greu!
