În aceste zile, când se discută atât de mult despre educaţie, despre noua lege şi efectele ei, doar previzibile la acest moment, gândul m-a purtat, fără voia mea, spre cadrele didactice care mi-au marcat, într-un fel sau altul, educaţia şi chiar viaţa. Prima persoană la care m-am gândit a fost fostul lider al Sindicatului Învăţământului Preuniversitar, regretatul Valeriu Diculescu. Până acum jumătate de an, cu dumnealui disecam problemele din Educaţie şi din comunitate. Cu domnia sa criticam, lăudam, dar mai ales lămuream probleme şi le căutam soluţii. L-am admirat mulţi ani pe profesorul Diculescu, pentru perseverenţă şi simplitate. Ulterior, pe la începutul anului 2008, când ne exprimam amândoi temerea că alegerile ce băteau la uşă nu vor aduce nimic nou în urbea noastră, relaţia dintre noi a căpătat o altă turnură. Am vorbit într-o doară despre necesitatea unei reprezentări în legislativul local a cadrelor didactice. Aşa se face că, pe ultima sută de metri înainte de alegeri, profesorul Diculescu s-a înscris în cursa pentru un post de consilier local. N-a fost să fie... nu l-au votat nici măcar cadrele didactice care dăduseră semnătură pentru înscrierea sa în cursă. După alegeri mi-a mărturisit că experienţa acelei campanii l-a marcat şi că nu regretă pasul făcut pentru că în luna de campanie a putut să spună lumii tot ceea ce îl nemulţumeşte şi să atace cu mai mult curaj problemele reale ale învăţământului şi ale locuitorilor acestui oraş. Au urmat luni în care eforturile sale şi-au arătat roadele. Unii i-au preluat ideile, ba chiar şi le-au însuşit. Procesele deschise de cadrele didactice au început să fie câştigat pe bandă rulantă şi profesorului Diculescu îi creştea inima când vedea că oamenii încep să spere. Acum jumătate de an inima l-a trădat. SIP nu mai e la fel. Educaţia nu va mai fi la fel...
Mărturisesc stingherită că până zilele trecute nu am şters din memoria telefonului cele trei numere ale sale şi nu renunţasem nici la ID-ul său de mess. Aşa cum nu renunţasem nici la numărul de telefon al mamei mele, pe care am pierdut-o acum patru luni. Dar trebuie să mergem mai departe, privind înapoi fără regrete, doar cu nostalgie.
Mă întreb ce ar fi spus profesorul Diculescu despre noua lege a educaţiei. Recunosc printre prevederile sale unele idei care i-ar fi făcut plăcere, dar şi unele pe care le-ar fi desfiinţat pur şi simplu. Acum este, însă, rândul altora să vegheze la bunul mers al acestui domeniu.
Vor veni zile grele pentru învăţământ. Nimic nu va mai fi cum a fost. Sunt convinsă, însă, că cei care au muncit cu dăruire până acum o vor face şi de acum încolo. Iar cei care nu şi-au urmărit decât propriile interese vor găsi zeci de portiţe în această nouă lege pentru a-şi vedea de grosul portofelului. Bulversaţi peste poate vor fi elevii şi studenţii, care vor fi nevoiţi să suporte nu doar schimbările din sistem, ci şi nervii sau tristeţea cadrelor didactice, după caz. Vor fi nevoiţi să facă slalom printre oameni şi sentimente. Ca-n viaţă...
